Între „Proclamaţia de la Timişoara” şi… „Alternativa de la Sinaia”!

Da, stimaţi cititori, ne-am permis să facem această comparaţie, dar nu prin prisma valorii, ci a oportunităţii acestor două documente ce „relevă” şi mai pregnant că în ultimul sfert de veac nu am avut parte decât de regres – pe toate direcţiile – sub oblăduirea unei clase politice fără culoare, care la unison şi consens ne-a dus în sapă de lemn. Păcat totuşi că, cel puţin în 1989, au existat suficiente forţe, mijloace şi raţiuni ca România să reintre în istorie cu fruntea sus. Dar am ratat cu inconştienţă Autostrada Europeană, iar acum, când suntem nevoiţi să reconstruim din temelii tot ce s-a stricat, rămâne să decidem şi… să alegem. Pe această direcţie am făcut şi noi un pas, urmând ca în contextul actual şi celelalte mijloace mass-media să preia mesajul, amplificându-l şi ridicându-l la nivelul unei cerinţe naţionale majore, care într-adevăr ne poate repune pe direcţia normalităţii, a progresului şi a prosperităţii. Pentru a vă edifica, vă prezentăm alăturat doar prima parte din acest proiect naţional pe care sperăm să îl finalizăm. De ce nu, chiar şi printr-un referendum…

Prefaţată de o scurtă introducere ce s-a impus datorită faptului că, mai ales în ultima campanie electorală toţi – dar absolut toţi – candidaţii, indiferent de culoarea politică, s-au ferit ca… de tămâie să iasă în faţa electoratului cu „programe” punctuale şi de perspectivă care să ne îndreptăţească pe noi muritorii de rând să sperăm la un viitor previzibil, iar pe ei să îi oblige, acesta a fost singurul motiv care ne-a determinat să luăm atitudine pentru dorinţa de mai bine. Nu un interes personal îngust, că… „sursa” nici nu ne aparţine, toate sau aproape toate ideile originale fiind „colectate” de la dumneavoastră, cei mulţi şi anonimi. Aşa că „meritul” nostru e egal cu al colecţionarului şi atât.
Totuşi, înainte de a aborda în amănunt „aspectele şi punctele” ce-l caracterizează, se cuvine să mai facem o precizare.
Prezentul nu este o alternativă la „Internaţionala”, adică un îndemn la anarhie şi destabilizare, ci la impunerea unui STAT DE DREPT prin VOINŢA POPULARĂ. Pentru că e anormal şi antiproductiv ca într-o ţară ce până nu de mult era mare exportatoare, inclusiv de produse cerealiere, să se moară de foame! Da, mai deloc onorabili politicieni, la noi zilnic se sinucide cineva datorită lipsurilor şi tot la noi mortalitatea infantilă, abandonurile, criminalitatea, tâlhăriile şi corupţia s-au înzecit. Şi pe cât sărăcesc unii, se îmbogăţesc alţii! Şi… e normal? Aici, în oricare dintre familiile sărace (şi jumătate din populaţie e în această situaţie), mai ales acum de când e recesiune, se reduc şi cheltuielile de strictă necesitate, dar pe plan naţional guvernanţii risipesc bugetul cu amândouă mâinile. Nesimţirea şi sfidarea la adresa cetăţeanului de rând a atins cote nemaiîntâlnite şi dacă nu am fi monitorizaţi de instituţiile europene dictatura incompetenţilor s-ar ascuţi mai ceva ca în perioada comunistă. Şi… se mai poate? Am votat pentru un Parlament mai mic şi s-a dublat, Guvernul la rându-i şi-a mărit numărul ministerelor şi agenţiilor, taxele se îndesesc şi se majorează demonstrând că e loc şi de mai rău. Dar aşa chiar NU SE MAI POATE!
Aşadar, punctual şi la obiect, propunem următoarele:
1. Dizolvarea Parlamentului, dat fiind că la ultimile alegeri nu s-a ţinut seama de voinţa populară clar manifestată la penultimul referendum, când majoritatea am votat pentru reducerea numărului parlamentarilor la 300, aleşii nesocotind atât punctul nostru de vedere, cât şi interesul naţional. Ceea ce e şi mai grav, iar acest interes impunea restructurarea, nu extinderea instituţiilor statului.
(…)
2. Extinderea competenţelor Curţii Constituţionale care, mărindu-şi „plenul” de la 9 la 21 de magistraţi, va prelua şi prerogativele Parlamentului, transformându-se din organ verificator în organ legiuitor. Avantajele în acest caz fiind următoarele: economie substanţială la buget, atât în ceea ce priveşte remunerarea, cât şi costurile conexe (cu spaţii, utilităţi, dotări, angajaţi auxiliari etc.); legi profesionale, nu cu tentă politică, ceea ce presupune o considerabilă acoperire în timp a acestora. Aşadar, stabilitate şi previziuni sigure pentru viitor. Şi nu în ultimul rând adaptabilitate la legislaţia europeană, coerenţă şi claritate pentru că până acum s-a dorit bălmăjeală şi ambiguitate.
3. Pentru a veni în sprijinul celor ce sunt nedreptăţiţi de însăşi instituţiile abilitate să respecte şi să impună legile, un prim pas se impune să-l facem pe direcţia extinderii competenţelor şi puterii Avocatului Poporului care trebuie să ne fie alături în lupta cu corupţia generalizată de justiţie, transformându-se într-o ameninţare reală „cu adresă”. Iar soluţia e relativ simplă. Această instituţie intrându-şi în atribuţii ca Avocat al Poporului va putea să verifice şi să constate (cel puţin în cazurile clare de nerespectare a legilor şi drepturilor) că instanţele au comis un abuz, iar în baza prevederilor constituţionale art.52, al.1-3, în numele celor prejudiciaţi să solicite recunoaşterea şi repararea dreptului pretins.
(…)
Astfel, în câţiva ani se vor rezolva cel puţin jumătate dintre cazurile litigioase, dar în demersurile sale „Avocatul” nu va fi singur, volens-nolens având şi sprijinul Parchetului, C.S.M-ului şi chiar D.N.A.-ului (pentru situaţiile mai speciale), pentru că aceste instituţii sunt bugetare. Ca atare nu se pot sustrage de la îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, iar prima dintre acestea, evident e lupta împotriva corupţiei. Desigur, vor susţine scepticii, că oricâte instituţii s-ar înfiinţa toate vor „lucra” cu oameni, iar omul e vulnerabil şi supus „greşelii”. Dar în acest caz tot de noi depinde să îi convingem sau constrângem să fie cinstiţi şi una dintre măsuri s-ar putea „implementa” chiar în contractul de muncă, la responsabilităţi şi sancţiuni.
(…)
Totodată, Avocatul Poporului, funcţionând nu ca o instanţă extraordinară, ci ca un apărător al drepturilor împricinaţilor, mai trebuie să fie abilitat să repună cazurile în termen şi pe rol, chiar dacă părelnic toate căile de atac au fost epuizate, motivaţia regăsindu-se în cuprins, adică în repararea prejudiciului clar reliefat odată cu desconsiderarea legilor şi drepturilor.
4. Un alt „aspect” demn de remarcat şi avut în vedere ar fi comasarea întregului guvern, adică şi toate ministerele în Palatul Parlamentului (fosta Casă a Poporului pentru neavizaţi), care (…) poate asigura necesarul de spaţiu pentru instituţiile menţionate, astfel rentabilizându-se şi eficientizându-se mastodonatul şi-ar justifica şi consumurile. Astfel s-ar economisi şi apreciabile valori nu doar prin neuzitarea locaţiilor guvernului şi ministerelor, ci şi prin închirierea (nu vânzarea) lor către reprezentanţe şi consorţii, aducând sume considerabile la buget. Totuşi, actualul sediu al Guvernului din piaţa Victoriei, disponibilizându-se (doar acesta), se poate excepta de la introducerea în circuitul economic repartizându-se pentru Curtea Constituţională legiuitoare (după ce aceasta va prelua şi prerogativele parlamentului), tot acolo fiind spaţiu suficient pentru activitatea Monitorului Oficial şi chiar sediul centrul al Avocatului Poporului, astfel rentabilizând şi sediul menţionat, dar şi instituţiile invocate. Un alt avantaj demn de remarcat ar fi că prin comasarea instituţiilor Statului (Guvern şi ministere) s-ar câştiga şi din punct de vedere al conlucrării şi fluidizării procesului execuţional. Iar noi muritorii de rând am fi avantajaţi, că nu vom mai traversa capitala în lung şi în lat când problemele multiple ne vor purta pe la uşile acestor instituţii.
(…)
De asemenea, Guvernul nu se va mai forma pe baza „algoritmului majorităţii parlamentare”, ci va fi unul multicolor (toate entităţile ce vor obţine măcar 5% la alegerile generale având reprezentare), aşa că va presupune o permanentă competiţie pentru a convinge electoratul că unii sau alţii sunt mai capabili şi cinstiţi, „concurenţa” selectându-i ori marginalizându-i.
5. La acest capitol am abordat REGIONALIZAREA, dar nu în varianta USL care nu face altceva decât să împovăreze şi mai mult bugetul şi ţara introducând între „judeţe şi centru” încă o formă de birocratizare, ci desfiinţând efectiv judeţele, restructurându-le şi comasându-le câte trei, patru într-o regiune. Astfel se va simplific şi eficientiza sistemul, disponibilizându-se şi câteva mii de funcţionari de lux (de la prefectură şi consilii judeţene), dar şi spaţiile…. În loc să consume vor aduce bani la buget prin închiriere. Aceasta este varianta optimă pentru o economie în colaps, pentru europenizare şi ieşire din recesiune, iar ca un şi mai plauzibil argument că se poate, să ne raportăm la capitală care are doar un prefect la a zecea parte din populaţia ţării. Mai mult chiar, odată cu autonomia locală şi devalizarea patrimoniului, Statul reducându-şi competenţele şi-ar diminua apreciabil şi activitatea, transformându-se din fabricant în rentier. Aşa că dacă mai deţine doar 15-20% din economie, indiscutabil se impune să se şi auto-restructureze.
(…)
6. Un alt punct de importanţă majoră ar fi ca în loc de „Consiliul Economic şi Social” care, probabil, nici nu mai ştie ce atribuţii are de când Parlamentul a decis să nu mai ţină seama de nimeni şi de nimic, să înfiinţăm Consiliul Naţional.
Consiliile locale au reprezentat nu frâna în calea devalizării patrimoniului local (aşa cum a sperat mulţi), ci mijlocul prin care toată clasa politică să acceadă „la miere”, mergând după principiul: „cine împarte, parte îşi face”. Şi aşa comunităţile s-au ales nu doar cu edilul pe post de „igienizator” al patrimoniului şi bugetului, ci şi cu încă 22000 de consilieri, culmea, aceştia fiind plătiţi pentru deserviciile aduse. De aceea se impune şi în acest sector o „revoluţionare”, pentru început, desfiinţând diurnele şi acordându-le doar unele simbolice facilităţi, dar înăsprind şi sancţiunile, responsabilizându-i pentru ceea ce le intră în atribuţii, chiar dacă această măsură vine ca târziu.
De asemenea, transparenţa nu mai trebuie să fie opţională când e mai mult decât evident că aceasta diminuează corupţia. Dar când însăşi instanţele susţin că nu sunt abilitate să se pronunţe asupra obligativităţii legilor, oricum fiind obligatorii, atunci cine altcineva i-ar mai putea „convinge pe „aleşi” să lucreze transparent?
Totodată, se mai relevă şi o altă lacună a sistemului. Faptul că nu s-a evidenţiat nici o entitate competentă şi au atribuţii care să urmărească din fază de proiect până la execuţie cum se transpun în fapt hotărârile consiliilor. Şi ne referim predilect măcar la zona investiţiilor, lăsând totul la „aprecierea şi cinstea” primarilor, dovedindu-se în 99% din cazuri că e inadecvată şi păguboasă această soluţie. Concluzionând, deficienţele, problemele locale şi tot ce înfrânează procesul de reformare şi evoluţie spre mai bine ar trebui avute în vedere contractându-le cu măsuri ferme şi legale. Dar, cine, când şi cum să o facă dacă nu există voinţă politică? Avocatul Poporului s-a „edificat” doar pentru „imagine”? Da, e drept, avem Legea Administraţiei Publice, dar şi aceasta (ca majoritatea de altfel), e o lege ambiguă, permisivă şi vulnerabilă, ce nu ajunge pentru câtă lăcomie şi sete de înnavuţire au aleşii. De aceea se impune să luăm atitudine, că aşa nu se mai poate! Pe de altă parte înlocuind diurnele cu facilităţi, realizăm şi economii apreciabile, dar se va „câştiga” şi în calitate pentru că îşi vor dori să ajungă consilieri mai ales cei ce pun suflet în ceea ce fac, nu neapărat cei ce vor să obţină un avantaj material din postura de „ales”. Aşa considerăm că s-ar mai putea redresa şi relansa societatea mioritică.

You may also like...

Leave a Reply