Chiar suntem o naţie de „pomanagii”!

Aşa cum nu doar o dată ne-au fost prezentate imagini cu semeni de ai noştri ce se călcau pe bombeu pentru „oarece”…, fie că evenimentul se releva în campania electorală, la vreo lansare de ofertă ori cu ocazia sărbătoririi hramului vreunui sfânt lăcaş, acum semnalez şi eu această anormalitate pe coclaurile noastre. O fac numai din dorinţa de a-i ruşina pe cei direct vizaţi, în speranţa că se vor schimba, nu de alta, dar uneori (şi mai mereu), prea o fac de oaie…
Aşadar, fără alte menajamente şi ocolişuri, chiar cu riscul de a-i supăra pe cei vizaţi, îmi fac datoria să vi-i prezint, mai ales că nici zilele trecute nu au lipsit de la sărbătorirea hramului Sfântului Ilie, partea finală, unde s-a lăsat cu „demâncate”. Doar nu credeţi că s-au înghesuit la slujbă? Mai nou-vechi, aceiaşi ţin şi „evidenţa” înmormântărilor şi pomenilor, la care sunt nelipsiţi, chiar dacă nici nu s-au intersectat vreodată în viaţă cu defunctul, ba au şi pretenţii că aia nu le cade bine la stomac, că băutura a fost prea… sau… Dar nu uită să ceară şi pentru acasă, socotind că astfel le fac şi un hatâr celor „onoraţi”, iar aceştia, din respect pentru cel dispărut, înghit pe nemestecate mofturile nepoftiţilor, totuşi… Da, totuşi parcă e anormal să te bagi în sufletul şi în „ciorba” omului, mai ales când e în necaz şi când din cuponul tău de pensie – pomanagiule! – te privesc patru cifre. Pentru a înţelege şi mai bine acest fenomen, vă redau un scurt şi edificator dialog care s-ar fi putut derula şi înregistra între un asemenea personaj şi o prea cinstită faţă bisericească, drept care citez: – „Părinte, dat fiind că după trecerea mea în nefiinţă nu are cine să-mi mai facă după datină pomenirea şi toate cele, aş putea să le fac personal de pe acum?
– Da, fireşte, tot ce poţi oferi cu credinţă unui amărât e bine primit.
– Totuşi, pentru că nu pot să fac o pomană mare dintr-odată, aş putea să dau doar la o persoană zilnic câte ceva pentru a onora această tradiţie şi
a-mi fi şi mie de bine pe cea lume?
– Da, şi aşa se poate.
– Iertat să îmi fie părinte, dar dacă tot îmi recomandaţi să dau o pomană unui sărac, oare nu aş putea să îmi dau chiar mie şi, spunând bogdaproste, să le am în cont şi dincolo?
– Ei, bată-te-ar să te bată norocul, dumneata vrei să-l păcăleşti şi pe Dumnezeu aşa cum i-ai păcălit şi pe semeni, făcând pe milogul aici?
Şi, iată, aşa s-a încheiat „epilogul” cu „pomana porcului”. Morala e că la noi nimic nu se poate lăsa la întâmplare şi… la aprecierea individului.
Chiar şi „sprijinul periodic” trebuie nominalizat şi oferit „cu dedicaţie” doar celor ce cu adevărat au nevoie de el, nu?

You may also like...

Leave a Reply