Întrebări care „ustură“… Avem un spital. Cum îl administrăm?

Când intri într-un spital occidental simţi că ai pătruns într-un loc unde rigoarea e la ea acasă. Nu există „surprize” de nici un fel. Totul se rezolvă rutinier, eşti supus unor proceduri standard, nu ai parte de arbitrariu, de contraziceri sau amânări… „preferenţiale”.

Un spital românesc, în schimb, e un univers aparte. Ai parte de „duioşii” materne (dacă ai fost „atent” la lecţie”) sau de bruftuluieli pedagogice dacă vorbeşti „neîntrebat”. Poţi vedea adesea „încrâncenări” mioritice, dar şi „lentori” balcanice. De fapt, viaţa aici nu se deosebeşte prea mult de ceea ce se petrece afară!

Spitalul orăşenesc Sinaia nu diferă „per ansamblu” de situaţia generală mai sus descrisă. Într-un cuvânt, e mult mai bine să nu ai de-a face, vreodată, dacă se poate, cu internarea în această unitate sanitară. Trecem peste profesionalismul cadrelor medicale pentru că acestea, poate, e singurul noroc al bolnavilor! De această dată ne-am propus să aruncăm o privire asupra condiţiilor care le sunt oferite pacienţilor internaţi aici. Am văzut (prea) mulţi oameni nemulţumiţi de ceea ce se petrece, ca să rămânem indiferenţi referitor la această problemă. Sunt neajunsuri pe care bolnavii le întâlnesc cu siguranţă în majoritatea spitalelor din România, ca să credem că pur şi simplu este vina cuiva anume din conducerea spitalului din Sinaia. Nu ştim la cât se ridică suma alocată pentru hrana zilnică a bolnavilor. Am afla însă că de multe ori aceasta lasă de dorit din punct de vedere calitativ şi chiar cantitativ. Să savureze varză fiartă (pur şi simplu) de patru ori pe săptămână, nu-i tocmai o încântare pentru un om bolnav. Ca să n u mai vorbim de vârful de cuţit cu marmeladă de la micul dejun! Astfel singura soluţie pentru pacienţii internaţi rămâne şi la spitalul din Sinaia sacoşa cu alimente primite de acasă. N-ar fi rău dacă administraţia spitalului ar lua în calcul mai atent şi îmbunătăţirea, pe cât posibil, a condiţiilor igienico-sanitare care sunt puse la dispoziţia pacienţilor. Chiuvetele din camere nu mai funcţionează de mult, uşile nu prea au clanţe, iar duşul a rămas fără robineţi. Deci… Asta ca să nu mai vorbim că pe lista cu priorităţi ar trebui să intre, de asemenea, şi suplimentarea pe cât posibil a necesarului de medicamente, astfel încât bolnavii să nu mai fie nevoiţi să şi le procure cu banii lor de la farmaciile din oraş. Să nu uităm că aceşti oameni au plătit şi plătesc de-o viaţă întreagă sume deloc derizorii pentru asigurările de sănătate. Deci ar trebui să aibă şi anumite drepturi…

Un alt exemplu pe care îl considerăm pendinte de modul în care funcţionează managementul acestui spital ar fi, spre exemplu, radiografiile. Dacă nu eşti internat în spital, dar ai nevoie de radiografii… zis şi făcut! Spitalul pune la dispoziţie non stop acest serviciu medical. Evident, în acest caz radiografiile trebuie plătite din partea solicitatorului. E normal, e firesc, finanţarea e slabă, ca peste tot. Problema este însă modul în care se administrează materialele necesare. Utilizarea excesivă a substanţelor revelatoare a făcut ca în anumite cazuri să fie nevoie de mai multe seturi de radiografii! Paguba a fost, bineînţeles în detrimentul bugetului spitalului, căci pacientul nu poate fi obligat să plătească pentru astfel de economii ridicole…

De când spitalul orăşenesc se află „sub aripa” administraţiei locale am constatat cu tristeţe că postul de manager al acestuia e un fel de recompensă politică dată de puterea locală celor ce au dovedit că-i sunt foarte devotaţi. Trecând însă peste acest fapt, precizăm că acum ne-am propus să nu facem nici un fel de acuzaţii. Pur şi simplu punem unele întrebări care îi frământă din ce în ce mai tare pe sinăieni, şi nu numai:

1. Sunt chiar atât de insuficiente fondurile pe care le primeşte spitalul nostru încât nu se poate face nimic mai mult pentru confortul pacienţilor?
2. La cât se ridică bugetul spitalului şi, mai ales, cât ar lipsi pentru ca lucrurile să reintre în normalitate? Nu de alta, dar nu ne comparăm cu cine ştie ce colţ uitat de ţară, bântuit de neagra sărăcie.
3. Câţi bani sunt alocaţi de către administraţia spitalului pentru hrana zilnică a unui bolnav internat?
4. Chiar nu se poate face ceva pentru a se evita situaţia în care bolnavii sunt nevoiţi să-şi procure singuri, prin resurse proprii, medicaţia de care au nevoie?

De fapt, răspunsurile la aceste întrebări nu le aşteptăm noi, neapărat, ci ne-am dori să le afle toţi cei care apelează la serviciile acestei unităţi medicale.

You may also like...

Leave a Reply