Sinăieni, al cui e, de fapt, oraşul vostru?

Intrând direct în subiect, vă propunem, stimaţi cititori, un exerciţiu de imaginaţie. Nu e nevoie ca mintea dumneavoastră să înceapă să zburde pe câmpiile suprarealismului sau a altor categorii de închipuiri stranii! Totul e corelat de această dată cu realitatea imediată şi care o strânsă legătură cu viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Cu eterna poveste a problemelor socio-edilitare, cu care ne confruntăm, volens-nolens, în permanenţă. Închipuiţi-vă că sunteţi proprietarul unui imobil. Hai să spunem că e vorba de o casă care are împrejuru-i şi o curte. A trecut ceva timp de când nu aţi mai zugrăvit pereţii, nu le-aţi astupat noile crăpături apărute… E drept, n-a trecut chiar atâta vreme încât să fi avut nevoie de o nouă zugrăveală şi alte finisaje. Însă, din pricină că echipa care v-a lucrat în casă ultima oară a cam dat rasol, nu aveţi altă opţiune decât să treceţi la treabă. De unde, de ne-unde, faceţi rost de banii necesari şi angajaţi aceeaşi echipă de zugravi să vă refacă din nou pereţii. Aţi apelat la aceiaşi oameni, deşi ştiaţi că există riscul să lucreze din nou de mântuială. Asta pentru că, fie din încredere, fie din naivitate, aţi sperat ca de această dată să lucreze la standardul de calitate pe care vi l-aţi dorit, pe care l-aţi cerut şi pentru care aţi plătit. Probabil v-aţi gândit şi la faptul că acum nu vor mai repeta greşelile de data trecută, sau măcar vor avea bunul simţ să încerce acest lucru… Aşadar, zis şi făcut! Achitaţi întâi binevenita şi mult aşteptată arvună. Bateţi palma cu meseriaşii, stabiliţi un termen limită la care lucrările noii zugrăveli (plus reparaţiile de rigoare) să fie gata şi să vă puteţi relua traiul tihnit în casa dumneavoastră cu grădină… La termenul prevăzut vă întoarceţi plini de speranţă acasă, să vedeţi pe concret cum arată casa proaspăt reparată şi zugrăvită. Exerciţiul de imaginaţie pe care vi l-am propus nu e dificil. Trebuie doar să încercaţi să găsiţi cât mai multe similitudini între povestea cu omul care-şi zugrăveşte casa, puterea locală sinăiană, modul în care aceasta rezolvă problemele edilitare ale urbei şi ceea ce s-a petrecut în ultimii ani la noi în oraş. Bineînţeles că omul nostru nu-şi va găsi casa zugrăvită nici la primul termen stabilit, nici la al doilea, nici la al treilea… Povestea parcă seamănă izbitor cu marele proiect de refacere a centrului. Deşi a avut banii necesari finalizării lucrărilor, puterea locală a amânat acum pentru încă UN AN (a treia oară sau a patra?) sfârşitul şantierului şi inaugurarea noului centru. Ce contează cât au de suferit sinăienii? Sunt nişte oameni răbdători. Cel mai important e ca totul să fie gata şi tăiat la panglică cât mai aproape de alegerile locale din 2016. Dacă se poate chiar în mijlocul campaniei electorale! Pentru ca cetăţenii să înţeleagă exact că doar puterea locală le vrea şi le face numai bine, deci e cazul s-o voteze din nou! Personajul nostru imaginar, când se va întoarce acasă la al doilea termen cu zugravii, va avea o surpriză de mari proporţii. Bineînţeles, zugrăveala casei, adică singurul lucru pe care-l ceruse şi pentru care plătise bani la termen, nu este gata nici de această dată. În schimb, încă de când face primii paşi spre casă, bietul om se trezeşte cu o curte multicoloră. Toate uscăturile au fost defrişate, iar acum privirea îi cade pe curtea plină până la refuz de crăiţe, panseluţe şi alte mii de flori colorate care umplu spaţiul ca un covor viu. Dintre ei răsar bujori uriaşi, arbuşti, tuie exotice şi alte îndrăzneli vegetale de care nici măcar nu se gândise că erau puse în comerţ, chiar dacă şi-ar fi dorit prin absurd să aibă o grădină împodobită cu o mulţime de plante exotice. Şeful meşteşugarilor pe care-l chemase să-i zugrăvească (doar atât!) casa, îl întâmpină bucuros. Nu-i aşa că grădina e splendidă? Ce-ar fi putut să răspundă în momentul în care nici nu şi-o dorise şi nici nu avea bani de aşa ceva. Răspunsul vine prompt de la şeful lucrătorilor: „E frumoasă, dar asta costă în plus atâţia şi atâţia bani. Bagă mână în buzunar”. Şi ce altă alternativă ar avea? Exerciţiul de imaginaţie continuă. I-a întrebat cineva oare pe sinăieni dacă sunt de acord ca până şi cel mai mic spaţiu verde din oraş să fie inundat de puzderia de floricele colorate pentru care se cheltuie bani serioşi? Au fost oare consultaţi sinăienii, aşa cum era şi normal, înainte de aprobarea de către Consiliul local a bugetului pe anul acesta? Ar fi fost oare de acord sinăienii cu cheltuirea a destule miliarde de lei vechi pentru plante exotice, panseluţe şi arbuşti aduşi de peste mări şi ţări? Îndrăznim să spunem că nu, atâta timp cât situaţia edilitară – exceptând centrul – este fără mare exagerare aproape catastrofală din multe puncte de vedere. Spre exemplu, nu puteam să ne mulţumim cu nişte spaţii verzi împodobite mai puţin extravagant, mai simplist? Pentru ca diferenţa de bani să poată fi cheltuită pe anumite probleme care într-adevăr ne dor. Şi ca să exemplificăm: salubri-zare, infrastructura canalizării, aceea a alimentării cu apă, străzi, trotuare, locuri de joacă şi câte şi mai câte. Mare surpriză pentru personajul nostru imaginar când s-a trezit în fundul curţii şi cu un ditamai jacuzzi-ul bolborosind. Nu prea se integra în peisajul căsuţei sale, dar, după cum am spus, acesta bolborosea şi era… un jacuzzi. Câtă lume are aşa ceva? Bineînţeles marii meşteri mari i-au spus că trebuie să bage mâna în buzunar şi pentru această nouă utilitate. Îi trebuie jacuzzi, nu-i trebuie, ce mai contează! Trebuie să plătească pentru că îl are! Şi aici iarăşi intervine în forţă o nedorită similitudine cu Sinaia. Ne trebuia ditamai fântâna în giratoriul din centru? Ne trebuia în giratoriu de la intersecţia cu Aleea Peleşului? Nici măcar nu seamănă a fântâni, pentru că de la nivelul privirii trecătorului nu se vede decât o margine din piatră şi un mini-jet, ţâşnind asemănător celui din… bideuri. Sinăienii însă, fără să-i întrebe cineva, si-au văzut banii cheltuiţi pentru aceste ambiţii – hidro ale puterii locale. Oamenii au plătit pentru zugrăveală – recte reparaţia infrastructurii de străzi şi canalizare şi s-au trezit cu două fântâni. I-a întrebat cineva dacă au fost de acord să se cheltuie atâţia bani pentru asemenea extravaganţe? Ghinionistul nostru personaj s-a trezit, în plus de asta, de parcă n-ar fi fost supus la  cheltuieli suplimentare nedorite, şi cu aleile pietruite. Abia le refăcuse acum câţiva ani. La fel şi în Sinaia trotuarele au fost acoperite cu dale. Dar dacă voia mai marilor noştri a fost ca pavelele vechi absolut bune să fie scoase şi aruncate sub pod şi să punem altele, ce poţi să-i faci? Ca să nu mai lungim vorba, haideţi să fim succinţi şi concreţi. Sinăienii au nevoie de o infrastructură de apă, gaze şi canal bine pusă la punct, fiabilă şi durabilă în timp. Din banii măreţului proiect primiţi de la Uniunea Europeană se putea face aşa ceva. S-a făcut oare? Şi acum, după ce, chipurile, bulevardul central e gata, canalizările răbufnesc, iar străzile sunt sparte şi iar sparte. Motivele sunt categorice: s-a uitat branşarea unei legături de canalizare sau se fac ultimele retuşuri. Ce-o să ne facem când o să bufnească capetele conductei principale de apă dintre intersecţia de la parcul central şi cea din amonte? Acolo a fost o încropeală de zile mari. O ştim şi noi, o ştie şi puterea locală, o ştiu şi constructorii. Cu ce scuze o să mai iasă la întâmpinare? Din cele 20 de milioane de euro primite de UE ce s-a făcut de fapt? Cu ce sunt sinăienii mai câştigaţi în momentul de faţă după aşa-numita zămislire a marelui proiect? Putem să uităm ce s-a întâmplat cu strada Piaţa Unirii? Putem să uităm că prima bancă pusă cu bani europeni s-a rupt fără ca cineva să se aşeze pe ea? Chiar avem nevoie de crăiţe, brazi „americani” şi stropit de iarbă la prânz, în arşiţa soarelui (ca să nu spunem în bătaie de joc!)? Era de presupus ca edilii noştri să se ocupe de problemele edilitare ale oraşului. S-au ocupat? Se ocupă oare? În afară de prea lăudatele bulevarde centrale restul oraşului arată… cum arată. Şi de aici similitudinea cu omul nostru care a chemat zugravul. Păi, contribuabilii sinăieni plătesc an de an bani la bugetul local pentru ca aleşii urbei să se ocupe, fără a se lăuda, să rezolve ce au de rezolvat. La fel ca şi zugravii din exerciţiul de imaginaţie, şi administraţia locală este plătită să îşi facă datoria. Să avem străzi circulabile, trotuare la fel, infrastructură de utilităţi, deci un oraş fără probleme. Pe când la noi situaţia este complet diferită. Mai marii urbei se laudă că au reuşit cu multe milioane de euro să încropească nişte felinare şi pavele, de parcă nu asta era datoria lor de la bun început… Concluzia evident că este emergentă. Are rost să mai votăm încă o dată nişte edili cărora le pasă mai mult de interesele proprii? Şi mai ales care nu contenesc să se laude că lucrurile pe care au fost plătiţi să le facă ni le-au făcut ca pe nişte favoruri! E adevărat că o anumită parte a electoratului este naivă. Dar şi mai adevărat este că o altă parte nu s-a lăsat păcălită în 2012. Cu siguranţă nu se va lăsa păcălită nici acum. Şi poate va avea puterea necesară să dea un exemplu şi naivii să înţeleagă că trebuie să revină cu picioarele pe pământ. Dacă dintr-o greşeală Sinaia a ajuns o „vacă de muls” pentru unii, e cazul ca toată lumea să fie conştientă că e momentul ca această stare de fapt să înceteze. Fericitul proprietar al casei cu curte s-a trezit la – hai să-i spunem – cea de-a treia vizită, când credea că lucrările sunt gata, că are două sufragerii în loc de una. Întrebându-l pe şeful echipei de muncitori care-i explicaţia acestei bizarerii, a primit un răspuns pe cât de laconic, pe atât de incredibil. „Păi, eu când vreau să ţin o şedinţă cu băieţii, unde să mă duc, la cârciumă, la palatul Victoria, la cinema? Că nici din ăsta nu există în oraş. La dumneata e bine, proaspăt zugrăvit şi, în plus de asta, ai şi avantajul că o să-ţi fim mereu aproape în cazul în care se mai roade o garnitură, se mai sparge o ţeavă, mai crapă o fisură în perete…”. Evident că proprietarul casei a refuzat… Suntem convinşi că vă va duce gândul, stimaţi cititori, către ceea ce s-a întâmplat cu faimosul defunct proiect „I love Sinaia”. Tare şi-ar mai fi dorit administraţia locală să pună mâna pe Peleş şi să-l treacă sub „custodie” proprie! Spre fericirea tuturor şi – dacă nu vi se par cuvintele mari – lucrurile nu s-au brodit, iar castelul Peleş va rămâne în continuare al românilor… Altfel riscam să ne trezim că în Salonul Regal s-ar fi ţinut cine ştie ce şedinţe de consiliu, agape târzii şi vesele ale celor ce ne conduc sau alte festivităţi asemănătoare pe care puterea locală le inventează cu o pocnitură din deget. Deşi nu are o curte foarte mare şi şi-ar fi dorit s-o vadă cât mai verde, proprietarul casei din povestea noastră a rămas mut de uimire când într-un colţ dinspre gardul din spate a văzut un fel de coşmelie, rustică, un fel de magazie, îmbrăcată în scânduri. S-a apropiat şi nu mică i-a fost mirarea când a văzut că aspectul rustic e compensat de toate utilităţile (gaze, lumină, parabolică, internet) şi o clanţă tip american, cu buton. Trecând pragul, a avut impresia că a nimerit într-una din poveştile lui Harap Alb. Înăuntrul coşmeliei ce să vezi: gresii scumpe, faianţe italiene, şeminee, furnituri şi finisaje ca în Nekermann! Plus că era să-şi spargă capul, împiedicându-se de o căpăţână împăiată de urs de la ceafa căreia se întindea o blană cât toată camera. Cam asta ar fi senzaţia pe care ar încerca-o orice om normal, care nu ştie cu ce se mănâncă Stâna din Târle. Plus că mai marii noştri au învăţat deja, s-au perfecţionat în folosirea acestui obiectiv turistic. Pardon! Era să uităm. Nu numai ei, ci şi mulţi dintre cei ce gravitează pe orbite apropiate actualei puteri locale. Chiar ne şi mirăm că n-a intrat în tradiţie ca ultima şedinţă din fiecare an a consiliului local să fie prăznuită cu o agapă îmbelşugată, cu fleici şi cefe fumegând pe grătar, stropite din belşug cu palinci degrabă arzătoare pe gâtlej. „Domnule maistru, ce e cu masa asta lungă, îmbrăcată în postav verde? Aici trebuia să fie camera copiilor şi tocmai de aceea v-am rugat să o zugrăviţi în culori cât mai deschise! Şi ce caută cele o mie de oglinzi din camera alăturată, unde este budoarul nevesti-mi? Eu v-am angajat să zugrăviţi nu să-mi remodelaţi casa. Intenţionaţi probabil să folosiţi şi camerele astea în vreun scop care vă convine tot vouă, că nu ştiu ce să mai cred?” La prima vedere comparaţia poate părea uşor forţată. Casinoul sinăian a ajuns un pseudo-muzeu cu taxă la intrare. Şi, mai grav, un fel de cârciumă închiriabilă aflată la cheremul puterii locale. Iniţial Casinoul era unul dintre obiectivele turistice care a pus Sinaia pe harta Europei. Dacă nu cumva chiar pe harta lumii. Pe vremuri acesta a scris istorie! Acum le cerem câţiva bănuţi celor care abia îndrăznesc să-şi bage nasul înăuntru să vadă cum arată. Încercăm să îi jupuim pe toţi cei care vor să organizeze acolo vreo manifestare de înaltă ţinută… Am ajuns, în schimb, maeştrii scălâmbăielilor. Casinoul e pretabil revelioanelor de tip bal mascat. Am ajuns în ruşinoasa situaţie ca pentru o chirie modică acest edificiu istoric să găzduiască înăuntru târguri sordide, la care se vând cărţi date la maculatură, nasturi vopsiţi, ciorapi, bijbanţuri şi gablonţuri pe care nici în bâlciurile săteşti nu le găseşti. Unde mai pui că oferta-i tare generoasă. La Casino ajunsesem în ultimii ani să putem organiza chiar şi tăieri de moţ şi… „petreceri ale burlacilor”. Proprietarul nostru de casă cu curte a zis că dacă tot şi-a renovat casa n-ar fi rău să-şi ia şi o maşină. Să fie în ton cu lumea bună. Trăim în secolul XXI, nu-i aşa? Odată ajuns cu nou autoturism în faţa casei a pus o frână de era să iasă prin parbriz. Frumos pictate, de-a stânga şi de-a dreapta porţii de intrare în curte, tronau demarcate două locuri de parcare… „rezidenţiale”. Deci, cu câte o bulină galbenă în colţuri. A intrat în casă căutându-l pe meşter ca să-l întrebe ce înseamnă şi această nouă scorneală. Nu l-a găsit (era la cârciumă, să-şi stingă setea, dar asta rămâne între noi). În schimb, când a ieşit din nou în curte şi s-a dus la maşină să-şi ia servieta, a văzut că roata din faţă este blocată cu o ditamai caracatiţa vopsită în galben. Unul din zugravi îl aştepta, stând în fund pe gard, şi învârtind cheia pentru deblocat caracatiţa. „Şefu, un „bulion” ca să-ţi scot caracatiţa de pe roată!” „Păi cum aşa? Nu e strada din faţa casei mele? O fi, dar noi am dat parcarea în administrare unei firme care se ocupă cu aşa ceva”. În cazul de faţă, credem că similitudinea este absolut definitorie şi nu mai e nevoie de nici un exerciţiu de imaginaţie. Cu singura diferenţă că omul nostru nu era turist. Dar dacă i-ar fi venit în vizită o rudă de la Bucureşti?

În loc de… epilog!

Şirul acestor comparaţii ar putea continua, însă nu ne-am propus să vă plictisim, stimaţi cititori, cu o înşiruire nefiresc de lungă. De fapt, acest material nu e nimic altceva decât un semnal de alarmă. Edilii sinăieni – zugravii şi meşterii din poveste – sunt plătiţi din banii voştri, de cetăţeni contribuabili, ca să facă lucrurile pentru care au fost angajaţi / aleşi… Iar toate reparaţiile, modernizările, dotările oraşului sunt plătite tot din banii voştri, sunt de fapt ale voastre. E momentul ca fiecare cetăţean cu drept de vot să fie foarte atent ce „echipă de zugravi“ angajează pe viitor. Şi mai ales pe ce „materiale şi lucrări“ cheltuie meşterii banii pe care li-i daţi. Ca să nu mai avem parte de surprize edilitare ca şi până acum.!
P.S. De câte ori aţi fost consultaţi, stimaţi reprezentanţi ai opiniei publice, în ultimii ani, atunci când puterea locală a decis pe ce vor fi cheltuiţi banii din bugetul local? Legea prevede clar că cetăţenii trebuie consultaţi înainte de alcătuirea bugetului anual. Dar la Sinaia e mai altfel!

You may also like...

Leave a Reply