A mai plecat un erou către stele… Sinaia a rămas mai săracă…

A plecat dintre noi Dumitru Berindei – veteran de război, erou ce a trăit din plin cea de-a doua conflagraţie mondială în tranşeele ei nemiloase, printre gloanţele vrăjmaşe, veninoase şi neîndurătoare. Când spre estul Europei, când spre vestul ei – răstignit ca pe o cruce între cele două puncte cardinale. Altfel nu avea cum, din moment ce genetic – iertată fie-ne expresia acum – moştenise linia frontului de la bunicul său Stan Berindei, ce a luptat în războiul de independenţă la Plevna, în 1877, iar tatăl, Vişan, a fost decorat cu „Virtutea Militară”, în primul război mondial. Avea, cum se zice, sădită adânc în sânge, apărarea gliei strămoşeşti. Eroul nostru Berindei Dumitru a ţinut puşca strânsă în mâini din 23 noiembrie 1942 până la sfârşitul lui mai 1945, bătându-se cu muscalii pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, ajungând până la Cotul Donului, unde a fost rănit la ambii genunchi. Asta a fost atunci, în prima parte a războiului. A urmat apoi Convenţia de armistiţiu din septembrie 1944, de la Moscova – un adevărat dictat pentru noi – prin care România a fost obligată necondiţionat să întoarcă armele. Şi astfel din aliaţi cu nemţii românii au devenit peste noapte aliaţi cu cotropitorii sovietici, armata română fiind obligată să participe la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei. Ce soartă tristă şi nemeritată pe umerii bietului soldat român!… Sergentul Dumitru Berindei nu avea cum să se opună sorţii istoriei „comandate” de mai marii lumii şi, iată-l, săturat până atunci de atâtea şi atâtea bătălii, că este obligat să mai lupte încă. La Careii Mari, la Cipalău, la Ogra, la Tisaloc, la Budapesta, în munţii Tatra şi Skoda, la Banka Bistriţa. Într-un târziu se întoarce acasă unde împreună cu Floarea, fata cu care corespondase pe toată lungimea frontului, cunoscându-se doar din fotografii, durează o familie în cea mai frumoasă tradiţie românească, plină de fii, fiice, nepoţi şi strănepoţi ce niciodată n-au făcut de ruşine pe eroul nostru. Cu alte cuvinte, aşchia nu sare departe de trunchi.

Sinaia a rămas mai săracă…
Nu o să mai treacă pe bulevardul său veteranul Dumitru Berindei cu pieptul plin de decoraţii dobândite merituos pe câmpurile de luptă: „Bărbăţie şi credinţă”, „Serviciul credincios”, „Crucea Meritului Sanitar” – primite pe front – „Dezrobirea de sub jugul fascist”, 1964 şi „Crucea Comemorativă” din 1995. Cu el s-a sfârşit o lume şi azi, poate şi mâine, n-o să dispară din mintea multora întrebarea precum un pumnal înfipt adânc în rană: pentru ce a fost necesar atâta sacrificiu dacă înainte şi după 1989 noi am dărâmat ţara? „S-a distrus industria, agricultura am aşezat-o pe chituci, am „alungat” turismul şi noi astăzi călcăm pe bălării groase cât aorta calului… Ei, şi ştiţi la cine mă refer?… Şi-au construit vile, şi-au făcut palate, şi-au luat maşini scumpe de parcă s-ar îngropa cu ele. Dar să nu uite că totul se plăteşte aici, pe pământ, că dincolo e altceva”, obişnuia să-mi spună, să-mi repete, pe pridvorul casei aflată în zona pieţii oraşului privind spre Piscul Câinelui, parcă prin el, dincolo de timp. „Iar prin mine de ce au mai trecut gloanţele războiului?… În nici un caz ca ţara să arate aşa, ca astăzi!… Aşa cum, acolo pe front, niciodată nu credeam că o să ajungă…”. Şi pica pe gânduri din care cu greu îl mai aduceam „la suprafaţă”.

Sinaia a rămas mai săracă…
E încă vară şi aproape toamnă. A mai trecut o săptămână de când s-au tras salve de armă în cimitirul de la „Şes”, ce au dezmorţit, parcă, un oraş din încheieturile sale ruginite. A mai trecut o săptămână cum trec de obicei mai toate peste noi sau poate mai altfel pentru că, unora, în prelungirea ochiului nu li s-au uscat lacrimile sărate. E vorba de moştenitorii şi rudele mai apropiate ale eroului Dumitru Berindei plecat la cele veşnice, cât şi de unii prieteni foarte apropiaţi. Chiar dacă se află la cinci mii de mile distanţă, excelentul scriitor Petru Popescu, prieten de-al familiei decedatului, nu-l poate împiedica nimeni să afirme: „Îmi pare rău, Dumitru Berindei, că nu te-am cunoscut mai bine, vreau să zic un timp mai îndelungat. Îmi pare rău că între cei pe care i-am putut petrece pe ultimul drum decât prin gânduri calde şi triste, o listă în care sunt înscrişi fratele meu geamăn şi tatăl meu, eşti şi tu. Poate şi de aceea te simt apropiat şi ştiu că n-am să te uit. Îţi doresc drum bun, şi veşnic, paşnic, printre stele”… Sinaia a rămas mai săracă pentru că din interiorul ei fierbinte a dispărut, o dată cu eroul Dumitru Berindei, parcă o lume căruia nu-i era indiferent de cum arăta ţara…

You may also like...

Leave a Reply