„Pentru mine eu am fost cel mai de temut adversar!” Fericirile şi mâhnirile unui fost mare bobeur

– Interviu cu Ion Panţuru, singurul pilot român de bob medaliat la Jocurile Olimpice de iarnă –

Faima unui campion e ca o dâră de cometă lăsată pe cer… Ca o poveste ce trebuie transmisă prin generaţii, din gură în gură. Ca un fruct, sus, pe o creangă după care te înalţi, şi te înalţi, ca să-l culegi toamna, când bruma îl mai pârjoleşte o dată ca să reziste peste zăpezile de altădată… Ca…, gândeam eu când şoferul maşinii de ocazie în care mă aflam ca să ajung la Buşteni pentru a mă întâlni cu faimosul nostru bobeur, Ion Panţuru, conform înţelegerii stabilite prin telefon, m-a întrerupt: „Uitaţi, dumneavoastră, cât de aglomerată e şoseaua!… Bară la bară”. E tânăr şi revolta lui îşi găseşte imediat loc în sufletul meu. „Ei, poate dumneata o să mai apuci a circula pe autostrada asta care de-atâtea ori a început, fără însă a se mişca un pai în acest sens”, îl îmbărbătez eu. „Numai vorbe şi promisiuni de nu le duce un marfar de pe vremuri”. „Da, aş pleca peste graniţă ca să scap de ce e în ţara asta, dar, vezi, dumneata, sunt divorţat şi am de crescut o fetiţă de şase ani, că altminteri o tuleam demult de pe aici, mama ei de viaţă!” Şi-l văd, şi-l aud, cum bate cu pumnul în volanul maşinii. Am mai vorbit o vreme sau o bucată bună de drum, şi mă gândeam câte cuvinte de acestea s-au mai rostit apăsat în ultimii douăzeci de ani pe acest DN1 ca o pâlnie mică prin care vrei să curgă o cisternă mare de apă sau potopul lui Noe. Dacă, prin absurd, s-ar fi putut suprapune dialogul vremii cât s-a discutat pe marginea autostrăzii Comarnic-Braşov, cred că vorbele, una peste alta, ar fi depăşit demult înălţimea Caraimanului… Dar iată Crucea, deci Buştenii. Cobor şi merg pe Valea Albă până îi bat în poartă campionului nostru, care o deschide, ţinând-o după umeri pe surâzătoarea şi ospitaliera soţie, doamna Elena (Nuşa). Ne strângem mâinile şi domnul Nuşu – cum îi mai zice lumea campionului nostru – mă invită în sufragerie unde suntem pe punctul de a începe „lucrarea”. Dar până atunci, doamna stă pe picior de plecare, nu înainte să mă întrebe iradiind de fericire, arătând spre soţ:
– Cum arată?
– Excelent! Fără exagerări, nu-i dai şaptezeci de ani!
– Şi când te gândeşti că mâine, poimâine o să meargă pe optzeci şi doi. O văd cum îl priveşte de parcă l-ar sorbi cu ochii.
– De unde atâta fericire în casa asta, dacă-mi permiteţi?
– Din dragostea ce o avem unul faţă de altul, domnule Ciutacu!… Din iubire şi din faptul că a practicat sportul unde a obţinut rezultate frumoase care îl „hrănesc” şi-acum, conchide doamna Elena, după care continuă: „Vezi, Nuşu, că mă duc în oraş şi mă întorc imediat! Ne surâde fericită, probabil că lasă lucrurile în ordine, aşa cum îi doreşte sufletul.
***
V.I.C. Maestre, îmi cer scuze că nu ne-am văzut cam de multişor. Cam de la ultimul nostru interviu publicat în „Ziar de Sinaia”. Asta, dacă nu mă înşel, se întâmpla acum patru, cinci ani… Vă era dor să mai schimbăm o vorbă de una, de alta, dar mai ales de marile dumneavoastră performanţe sportive ca pilot de bob? Greu dobândite, dar şi mai greu să le mai atingă prea curând vreun bobeur român. Cel puţin aşa se vede observând la ceea ce se întâmplă astăzi în lumea sportului românesc. Poate suntem şi absurzi, toate merg cum merg şi noi am vrea ca sporturile să zbârnâie.
Ion Panţuru: Întâlnirea cu dumneavoastră o aşteptam demult, că a curs multă apă pe Valea Prahovei de când nu ne-am văzut, dar niciodată nu e prea târziu. Cât priveşte soarta sportului românesc, cam în totalitatea lui, că mai sunt şi nişte excepţii datorate unor inimoşi tineri, vai de mama lor, pe a cui cheltuială, aveţi dreptate. Încet, încet se simte de cum se îngroapă, în general, mişcarea sportivă de performanţă.
V.I.C.: Vă puteţi plânge că lumea l-a uitat pe faimosul bobeur, Ion Panţuru?
Ion Panţuru: În ceea ce mă priveşte cred că suporterii sau iubitorii sporturilor de iarnă din zona montană sunt sigur că nu m-au uitat pentru că odată le-am oferit palpitante spectacole sportive.
V.I.C.: Dar cei din Ministerul Sportului, din Federaţia Română de bob vă mai zic ei „La mulţi ani şi sănătate”?… Vă mai consultă în anumite probleme…
Ion Panţuru: … Hai să fim serioşi! De la minister şi până la secretarul general sau cine este în Federaţia Română, de douăzeci şi de ani, puţin le pasă că am făcut şi eu ceva pentru bobul românesc. Acum douăzeci de ani, ca să fim sinceri până la capăt, am fost numit membru permanent al Biroului federal de bob. În anii din urmă n-am fost chemat niciodată la vreo şedinţă. Măcar la o întâlnire a Federaţiei de bob, că poate aveam şi eu ce să le spun.
V.I.C.: N-au ei, cei de sus, habar de valorile ţării, în general.
Ion Panţuru: Ultima mea acţiune acceptată, pe când eram membru permanent, a fost înfiinţarea bobului feminin ca disciplină sportivă pe care am făcut-o eu, personal (şi se bate cu palma pe piept, în dreptul inimii) pe banii mei. Singur, cu maşina cu remorcă le transportam boburile la locul unde urma să aibă loc concursul. Eu le cazam, repet, pe bănuţii mei. Am afiliat bobul românesc feminin la Federaţia Internaţională şi nimeni n-a zis un mulţumesc.
V.I.C.: Dar ce credeţi, au ceva cu persoana dumneavoastră?
Ion Panţuru: Întrebaţi-i pe ei!
V.I.C.: Nu le este ruşine faţă de ce aţi reprezentat pentru bobul românesc?
Ion Panţuru: Domnule, după cum se vede, puţin le pasă că la concursurile de bob de peste hotare, datorită mie şi echipei mele, de mai multe ori s-a cântat imnul României şi s-a înălţat drapelul ţării pe culmile cele mai înalte.
V.I.C. Încă o dată, halal de ei… Probabil mai sunteţi căutat prin preajma olimpiadelor de iarnă de niscaiva posturi de televiziune şi de câteva cotidiene din presa scrisă. Greşesc cumva?
Ion Panţuru: Am să vă spun o noutate. De exemplu la Jocurile Olimpice de tineret de la Poiana Braşov, pentru mine nu s-a găsit timp pentru a-mi trimite o invitaţie să particip şi eu la ele. Şi asta în România. În România mea!…
V.I.C. Cum e posibil, Dumnezeule, să nu ţi cont de valorile ţării tale? Asta, dincolo de nesimţire, pare un blestem pentru poporul acesta!
Ion Panţuru: Hai să fim serioşi, domnule!
V.I.C. Zău, îmi ies din pepeni, cum se zice!… Cum e posibil să fie, repet, uitaţi oamenii de valoare ai acestei ţări printre care vă număraţi şi dumnea-voastră?
Ion Panţuru: Dacă ar fi după mine, şi să mă ierte lumea dacă sunt răutăcios, este, acolo, sus, un interes de echipă, de familie, de bani probabil şi alte chestii care nu onorează, de exemplu, bobul românesc, şi aşa destul de dur şi de chinuit. Întrebaţi-l pe Petrache – preşedintele Comitetului Olimpic Român, dacă ştie ceva despre istoria acestei discipline sportive, de bob în general? V-aţi uitat la televizor vreodată că în jocurile olimpice ale
românilor bobul românesc nu este pe nicăieri stipulat?… Nu ştie unul de altul!… E acolo o echipă, să nu zic altcumva că poate îi jignesc, care nu-şi văd, o spun încă o dată, care nu-şi urmăresc decât interesul lor, al echipei. Pentru ceea ce am făcut eu sunt mândru, dar pentru ceea ce fac ei acum, aproape îmi pare rău că am fost bobeur.
V.I.C. Haideţi, domnule Nuşu, că mă supăraţi! Ce-aţi făcut dumneavoastră pentru bobul românesc rămâne dăltuit în piatră, pe când ei sunt nişte neica nimeni. Nu rămân în memoria poporului decât ca nişte pasageri într-un tren. Şi aici – nu vă supăraţi – purtăm şi noi, cei mulţi, o vină.
Ion Panţuru: Ei sunt acolo sus şi nu-i întreabă nimeni nimic.
V.I.C. Vor da samă cândva pentru incompetenţa şi lipsa lor de bun simţ.
Ion Panţuru: Eu ştiu (şi ridică mirat din sprâncene!). Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!
***
A sosit doamna Elena care ne pune pe masă fursecuri, prăjituri, bere, ceai etc. Se aşează în fotoliul din faţa noastră şi mai schimbăm, cu amabilitate, câteva vorbe despre familie, vârste, Colţii de Nisip unde stau eu retras printre urşi, mistreţi şi timpuri. Facem un fel de Curriculum Vitae de-o parte şi de alta.
***
V.I.C. Haideţi să nu ne mai amărâm atâta sufletele. Vă propun să dăm ceasurile înapoi până într-acolo unde dumneavoastră eraţi copilul din cartierul Comarnicului, Podu-Lung, care se dădea cu sania şi cu bobul pe pârtia amenajată pe drum. Povestiţi-ne, vă rog, despre acele vremuri.
Ion Panţuru: Sunt timpuri aproape uitate, sunt undeva tare departe. (Cade pe gânduri, îl simt cum se emoţionează). Da, da, tare departe… (Oftează… Ridică, să zicem, capul). Se pierd undeva în negura timpului…, dar nu am cum să uit bucuria pe care o aveam, copil fiind, să fac pârtie şi să zburd cu sania sau cu bobul prin iernile de atunci. Acolo am făcut şcoala primară, după care, la Breaza, iar cele opt clase le-am absolvit la unicul gimnaziu din Comarnic, de la Fonta. Şcoala profesională am făcut-o la „Tractorul” Braşov, după care am absolvit şcoala de maiştri de pe lângă cea profesională la fosta Mefin Sinaia.
Să revin la perioada acelor vremi, mărturisesc că erau oameni voluntari care se ocupau de ţinerea acestor concursuri de bob şi sanie în Comarnic şi în Sinaia. Nu-l pot uita pe regretatul profesor Mironică Neacşu de la Comarnic, plin de suflet pentru a se ţine concursuri de bob în cartierul Poiana şi Podu-Lung. Atunci s-a început să se dea şi cu skeletonul… Totul a fost, şi nimeni nu-şi mai aduce aminte de acele vremuri. Parcă totul s-a şters cu buretele, dar în memoria mea persistă ca nişte vremuri foarte frumoase… E o debandadă, cum spuneam, chiar de la nivelul Preşedintelui Comitetului Olimpic Român care este şi a celui dinaintea lui care a decedat.
V.I.C.: Cum se numeşte?
Ion Panţuru: Nu vreau să-i pronunţ eu numele, se numesc ei singuri. Aceştia nu ştiu nimic despre sporturile de iarnă. Absolut nimic. Pe vremuri, când ne dădeam cu bobul prin cartierul Poiana cine putea să-şi imagineze că mai târziu, în acest sport atât de dur, în practicarea lui mai ales acolo unde nu ai condiţii, ne vom bate cu sportivii din alte ţări capitaliste! Noi fiind singura ţară socialistă care i-am pus la respect în bob. Ziceau pe la concursurile din străinătate, cu admiraţie, arătându-ne cu degetul: „Ăştia-s românii!” Închipuiţi-vă ce paşi enormi am făcut de la datul cu bobul prin Poiana, unde îl trăgeam spre linia de plecare cu calul, până a ne bate de la egal la egal cu campionii Italiei, Elveţiei şi ai Germaniei, renumiţi pe vremea aceea!… Câtă muncă, sudoare la antrenamente şi cât talent ne-a trebuit ca să ne prezentăm cu reale şanse la medalii în întrecerea cu bobeurii lumii!
V.I.C.: De la „Metrom”, „Tractorul” Braşov aţi ajuns ca angajat la fosta uzină Mefin Sinaia. Pe vremea aceea cochetaţi cu fotbalul, fiind portar la „Carpaţi” Sinaia aflată în Divizia B, printre echipele fruntaşe. Povestiţi-ne ceva de echipă, de atmosfera care era atunci în tribune!
Ion Panţuru: Ce timpuri!… Era sărbătoare mare în Sinaia când juca „Carpaţi” în campionat sau cupe. Spectatorii nu mai aveau loc în tribune şi se căţărau şi în castanii de pe trotuarul din preajma stadionului. Ce timpuri!… Mai ştiţi?
V.I.C.: Bine-înţeles!… Vă mai aduceţi aminte echipa?
Ion Panţuru: Decu, Oanţă, Papadopol, Dulamă din Comarnic, Horvath, Dumitriu I, Ţarălungă, Zangor, Feldman, Focşăneanu, Petrescu, Gornea, Fronea.
V.I.C.: Iată-vă pilot de bob. Cum aţi ajuns în carliga lui?
Ion Panţuru: Eram, după cum se ştie, între buturile echipei „Carpaţi” Sinaia şi bobul l-am început accidental, ca să zic aşa. Eram la „Carpaţi” Sinaia, în pauza iernii din ’57, în cantonamente. Şi-atunci a fost o idee a celor de la bob să merg cu ei la Poiana Braşov, să stau cu ei vreo câteva zile. Aşa hotărâse şeful secţiei de bob, Peteu Dumitru. Se ţinea acolo un campionat naţional. Eu eram un simplu privitor. Dar a avut loc şi cupa tineretului, al începătorilor, la bob. Erau pe vremea aceea cluburi foarte puternice ca „Armata”, „Steagul Roşu”, „Tractorul”, „Carpaţi” Sinaia etc. Eu le-am cerut permisiunea să mă dau pe pârtie la concursul de începători. Zis şi făcut. M-am dat şi am câştigat acest concurs al începătorilor care m-a propulsat să particip şi la Cupa României, cu seniorii, venind pe locul III. Şi uite aşa am intrat în vederea selecţionerilor de bob ducându-se în mine lupta între fotbal şi bob, câştigând ultima şi fiind cooptat în lotul ţării. Ca să nu-mi rup vreun picior la fotbal am preferat să-mi rup gâtul la bob – aşa era o vorbă pe vremea aceea. Şi aşa am ieşit peste graniţele ţării unde la Garnich, în iarna lui 1957, la bobul de două persoane, am ocupat locul VI cu Neagoe în echipă. La Cortina D’Ampetzo, în acelaşi an, la campionatele europene de bob de patru persoane, în echipaj cu Maftei, pe locul 15 pentru că se dădea cupa celui mai tânăr echipaj şi cel mai bine clasat la olimpadă. Repet, am fost eu pilot, iar Maftei frânar. Apoi, la Campionatul mondial de la Lake Placid în 1967, am ieşit vicecampion la bob de 4 persoane, eu fiind pilot, Petre Hristovici, Gheorghe Maftei şi Nicolae Neagoe făcând parte din echipaj.  (CONTINUARE IN NUMARUL VIITOR)

You may also like...

Leave a Reply