„Pentru mine eu am fost cel mai de temut adversar!” Fericirile şi mâhnirile unui fost mare bobeur

Interviu cu Ion Panţuru, singurul pilot român de bob medaliat la Jocurile Olimpice de iarnă (continuare din editia trecuta)
Tot aici, la „memorialul Kennedy”, am luat locul II la bob de două persoane, avându-l ca frânar pe Focşăneanu Dumitru.
V.I.C.: Iată-ne, aşadar, la Campionatele europene de la Innsbruck, din 1967. Ce performanţe aţi realizat acolo?
Ion Panţuru: Vicecampion european, cu Neagoe frânar la bob de două persoane. Şi campioni europeni la bobul de patru, alături de Nicolae Neagoe, Petre Hristovici şi Gheorghe Maftei, rezervă Cotacu. Era un şoc pentru toată lumea ca o ţară comunistă să aibă o astfel de performanţă în acest sport dominat de ţările din jurul Alpilor.
V.I.C.: Era doar începutul, nu?
Ion Panţuru: Aşa este. În 1968, la Saint Moritz, la campionatele europene, am luat locul II la bob de patru cu Neagoe, Maftei şi Cotacu.
V.I.C.: Am ajuns la apogeul istoriei noastre plină de lauri. Olimpiada de la Grenoble, 1968. Cum a fost atunci?
Ion Panţuru: Aici am luat medalia de bronz. Pe 11 februarie, în staţiunea Alpe-D’Huez urc pe podiumul olimpic, alături de frânarul Nicolae Neagoe şi unde campion a fost Monti. E o întreagă poveste cu ocuparea locurilor II şi III. Culmea, primele două echipaje, cu Monti şi Flot, au terminat în acelaşi timp şi iniţial li s-a acordat ambilor aurul, aşa că noi trebuia să fim pe locul II, dar s-a decis să luăm bronzul. Aşa spunea regulamentul. La şase zile distanţă am fost la un pas de o nouă medalie la bobul de patru persoane, avându-i alături de mine pe Neagoe, Hristovici şi Maftei. Eram pe locul III, dar echipajul Elveţiei, pe ultima sută de metri cum se zice, „ne-a suflat” bronzul, cu o diferenţă de 10 sutimi. Auzi dumneata: 10 sutimi de secundă!

V.I.C.: Ce a mai urmat în cadrul carierei dumneavoastră de pilot de bob?

Ion Panţuru: În 1971 am ocupat locul III la Campionatele mondiale de la Lake Placid, la bob de două persoane, avându-l ca frânar pe Focşăneanu Dumitru. A urmat în 1972 Olimpiada de la Saporo, unde am venit pe locul V la bobul de două persoane, cu Zangor şi, locul VIII, la patru persoane, cu Zangor, Pascu şi Neagoe. Eu eram antrenor secund şi căpitanul lotului în cadrul Federaţiei de bob. În 1972-1976 am fost numit antrenor principal al Federaţiei, la secţia bob, când mi s-a întâmplat un lucru ciudat i-aş spune! În 1976, la antrenamentele de la Olimpiada de la Innsbruck s-a accidentat pilotul numărul 1, şi anume Secuiu Mihai, din lotul I. Cum figuram ca rezervă pentru echipa României, am participat eu la concurs, ocupând locul IX la patru persoane alături de Nicolau, Enescu şi Streaţă, şi locul XI la două persoane. În 1976, cum se zice, am agăţat bobul în cui. Dar am mai participat la nişte concursuri ce s-au ţinut la Saint Moritz, onorific, numai cu medaliaţii olimpici de-a lungul timpului, ocupând locul I la bobul de două persoane, avându-l frânar pe Panaitescu.

V.I.C. Ar fi interesant să ne spuneţi ce calităţi trebuie să aibă un pilot de bob?
Ion Panţuru: Sunt multe şi nu s-ar putea decreta: uite, acesta e pilotul perfect! Trebuie să aibă curaj, îndemânare, să fie atlet, să aibă tot timpul în cap memoria pârtiei pe care coboară. Să parcurgă pe jos pârtia pe care urmează să concureze, să aibă un staff tehnic bine pregătit şi în acelaşi timp un echipaj pe măsura lui. Adică foarte bun.
V.I.C.: Sunteţi maestru emerit al sportului, cu o vitrină mare, plină de diplome, cupe, medalii de aur, argint şi bronz. Ce sfaturi i-aţi da unui tânăr care ar dori să fie şi el campion? Şi ce ar trebui să facă statul pentru a nu se risipi în vânt talentele sportive?
Ion Panţuru: Eu fiind marginalizat, cum spuneam, de o bucată bună de vreme, n-aş putea să mă pronunţ la ceea ce ar trebui să aibă bobul românesc la ora actuală, pentru că nu am fost convocat absolut la nici o şedinţă a Federaţiei de bob, la vreo normă de control sau test al echipajelor care ne reprezintă ţara. Aş greşi dacă m-aş pronunţa asupra vreunui sportiv ce face parte astăzi din lotul naţional de bob. Sunt mulţumit, vă spuneam, că am înfiinţat lotul feminin de bob. Aş dori să spun doar că trebuie să ai posibilitatea ca să faci o selecţie cât mai riguroasă.
V.I.C.: Ce antrenori aţi avut şi de care vă aduceţi foarte bine aminte?
Ion Panţuru: Îmi aduc aminte cu drag de Costică Dragomir care spunea mereu: „Haide, haide, la bob!” De Staicu, fost antrenor de lupte la „Carpaţi” Sinaia, dar care făcea şi bob la vremea respectivă, de profesorul Ion Matei, Paşovschi, Tiţa Rădulescu, prof. Nicolae Visulescu din cadrul I.E.F.S.-ului.
V.I.C.: De Eugenio Monti, adversar de temut, v-a legat o strânsă prietenie. Cum „o justificaţi”, ca să zic aşa?
Ion Panţuru: Pentru mine a fost un ideal şi pe deasupra m-a ajutat foarte mult în obţinerea rezultatelor cu sfaturi, cu materiale când a fost cazul şi mi-a dat o mână de ajutor cu transportul bobului la locul concursului. Notaţi că a ajutat foarte mult echipajele de bob ale României. Am fost foarte buni prieteni… (Pică pe gânduri, de parcă ar ţine un moment de reculegere în memoria faimosului bobeur care s-a stins din viaţă în 2003). A venit la mine în România, am fost şi eu la el în Italia. Eram prieteni de familie, dar în concursuri eram care pe care. Şi el a fost întotdeauna cel mai bun pilot de bob.
V.I.C. Amintirile din sport constituie un sprijin la bătrâneţe?
Ion Panţuru: Dureros câteodată. Ceea ce se întâmplă azi cu cei care au făcut bob nu-i cinstit, din moment ce ei s-au luptat pentru gloria ţării. Şi mă refer la cei din fruntea sportului românesc. Uitaţi-vă, a murit Maftei, s-a stins Zangor, Neagoe e bolnav. Şi nimeni „de sus“ n-a mişcat un deget pentru ei.
V.I.C. Vă rog să-mi spuneţi nume de bobeuri români de care vă era teamă în concursuri.
Ion Panţuru: Pentru mine, eu am fost cel mai de temut adversar. Încolo, am respect pentru toţi şi n-am zis niciodată: „ăsta nu contează!“ Şi i-am privit atent pe durata concursurilor din cap şi până în picioare.
V.I.C. Vă bătea vreunul?
Ion Panţuru: Nu, în perioada mea de glorie i-am bătut pe toţi!
V.I.C. Caracterizaţi-l, vă rog, pe adversarul dumneavoastră Ion Stoica din Comarnic!
Ion Panţuru: Era foarte ambiţios, talentat, dar accidentul de la ochi l-a împiedicat să ajungă departe. Stoica, reţineţi, era de temut, un concurent valoros.
V.I.C.Bazele sportive pentru pregătirea dumneavoastră cât şi pârtia de bob din Sinaia corespundeau cerinţelor de atunci?
Ion Panţuru: La vremea respectivă, da, mai marii Federaţiei Internaţionale omologând-o. Pe pârtia de la Sinaia s-au organizat campionatele europene de bob tineret.
V.I.C. De câte ori aţi fost campion naţional?
Ion Panţuru: O dată. Când se ţineau concursurile naţionale eu eram plecat la cele din străinătate. Şi notaţi că la toate întrecerile la care am participat în ţară nimeni nu m-a bătut niciodată. O singură dată am pierdut. Atunci când m-am răsturnat pe pârtia de la Sinaia.
V.I.C. Ştim cât sprijină primarul Emanoil Savin sportivii cu performanţe notabile. Dar şi cultura. Trebuie să fie mândru că vă are ca buştenean, dar şi cetăţean de onoare al acestui oraş.
Ion Panţuru: Aşa este! Ţine foarte mult la mine. Şi nu vă spun că mi-a luat toate cupele şi medaliile şi le-a dus la Braşov, la nişte meşteri care mi le-au lustruit. Intenţionează ca în holul Centrului Cultural să găsească un loc, deschizând astfel un muzeu al sporturilor de iarnă… Da, e un primar care trăieşte adânc fenomenul sportiv şi lumea îl apreciază. Iar eu îi mulţumesc pentru acest lucru. Am toată admiraţia pentru el.
***
Când mi-a permis să-i fac fotografia în faţa trofeelor şi diplomelor câştigate în anii de glorie, m-a oprit: „Stai să vină alături de mine şi soţia, că ea este cel mai de preţ trofeu pe care mi l-a înmânat Dumnezeu”. Ne-am strâns mâinile şi parcă nici astăzi nu-mi vine să cred că pe strada de lângă Valea Albă am petrecut atâtea clipe de neuitat ca atunci când mă aflam în vârful muntelui şi îi mulţumeam Celui Etern că-mi picură în sânge – aveam impresia – ceva din tainica eternitate şi când, jos, la poale nu se făcea abstracţie de valorile neamului. Dar câtă nepăsare azi faţă de ele, ce îşi va pune greu amprenta pe generaţiile viitoare.
***
Nu putem a pune punct acestei „poveşti“ frumoase pe care am numi-o, spre exemplu, „Bobul de aur şi pârtie lui prin vreme“. E o „poveste“ scrisă de pilotul bobeur Ion Panţuru care, atunci când concura pe pârtia de la Sinaia, ne transforma zilele în sărbătoare. De-a lungul pârtiei se strângeau sute de iubitori ai sportului de iarnă. Şi nu numai. Nu exagerăm cu nimic când afirmăm numărul celor care înfruntau gerul pentru a-l admira pe Ion Panţuru cum trecea glonţ pe luciul abrupt al gheţii. Erau duminicile Panţurului către sufletul oamenilor şi când se bea ţuică fiartă şi adrenalina era la cote maxime.
Erau oameni de peste tot şi peste tot. Bineînţeles, în afara pârtiei în care se scriau pagini de istorie al bobului românesc. Prin brazi, prin cabane, prin nămeţi, prin văzduh, amestecaţi cu fulgii de nea, iar unii se încumetau să spună că l-au văzut pe pilotul nostru dându-se cu bobul pe niscaiva ţăndări de soare ce răzbăteau prin cetina împietrită de ger. Atunci, acest fenomen ce se desfăşura în jurul pârtiei era cinstit cum se cuvine, iar miile de aplauze se mai aud şi astăzi, zic unii, făcându-şi drum spre sufletul unora care mai ştiu să pună preţ pe clipele adevărate de viaţă.
Şi să nu uităm că pârtiile pe care a concurat Ion Panţuru sunt punţi peste timp. Probabil de aceea peruvienii au editat un timbru poştal cu echipajul Ion Panţuru – Nicolae Neagor într-un bob de aur alunecând prin vreme.
La buna revedere!…

You may also like...

Leave a Reply