Un om mai înalt decât Omu!

– Interviu cu domnul Cătălin Manoliu, fost meteorolog şi un pasionat pictor  –

Dialogul meu cu Cătălin Manoliu a fost o promisiune mereu amânată din varii motive. Îl doream deoarece îmi imaginam că „personajul” meu e un tip mai aparte, cu o altă filozofie de viaţă din moment ce ştiam că e mort fără să colinde pădurile, fără să ia urma sălbăticiunilor sau să nu se lase „curăţat” (dacă mai era nevoie!) de vânturile de creastă. Dar iată că a sosit ceasul să-l am în faţa mea pe acest trubadur al munţilor, gata să pornim „motoarele”… Şi eu, ca şi dumneavoastră, sunt curios ce o să iasă în final.
***
V.I.C.: Dragă Cătăline, nu mă întreba de ce aş dori ca interviul pe care „îl croşetăm” acum să fie ca o poveste adevărată!… Nu aş mai vrea să tot arătăm cu degetul acuzator în toate direcţiile punctelor cardinale, ca să ne justificăm noi, românii, că aşa suntem datorită faptului că am văzut lumina zilei aici, la frontiera dintre imperii, fiind de vină gena noastră pentru tot ceea ce păţim astăzi. Cu alte cuvinte să îndrugăm atâtea vorbe şi să nu facem nimic pentru a mişca lucrurile din loc. Eşti de acord?
C.M.: Eu sunt de acord, dar nu ştiu dacă o să fiu în stare să fac asta cu toate că ne-ar trebui o săptămână întreagă – zi şi noapte – ca să spun toate întâmplările prin care am trecut până la această vârstă. Şi parcă tot nu ar fi îndeajuns. Dar să încercăm, cu toate că nu sunt un povestitor bun. (Surâde dându-şi pălăria pe ceafă şi privindu-mă insistent în ochi de parcă aş şti că lucrurile nu stau chiar aşa).
V.I.C.: După mine avem toate „elementele” ca să realizăm ceea ce ne-am propus. Unu la mână: eşti un băiat destupat la minte de pe vremea când viaţa se putea privi şi ca o poveste adevărată. Doi la mână: ţi-ai petrecut vârstele „rupt” de lume, ai studiat-o şi ţi-ai dat seama ce îi lipseşte românului ca să fie fericit, că din afara terenului altfel se vede jocul… Dar s-o luăm mărunt. Viaţa ta este o poveste şi, dacă da, când a început?
C.M.: O putem spune şi aşa, că m-am bucurat întotdeauna aproape de viaţa pe care am dus-o, slavă Domnului… Sunt născut, că asta mă întrebi, pe 1 iunie 1946, în Azuga. Şcoala primară am absolvit-o la „Carmen Sylva” din Sinaia unde mă mutasem cu familia. Învăţător, că e bine să-i pomenim pe cei care ne-au învăţat să ţinem creionul în mână, l-am avut pe domnul Sorescu – fie-i ţărâna uşoară! – un pedagog cu calităţi speciale din moment ce mă făcea să rămân cu lecţia învăţată de cum o preda. Fain om!… (Rămâne puţin pe gânduri, „distanţă” ce-i permite să ajungă până la acele zile şi să vină înapoi).
V.I.C.: Trecând prin copilărie, cu cine te jucai făcând păpuşi din cârpe?
C.M.: Ei!… Şansa mea, dacă pot spune aşa, a fost că m-am născut la poalele pădurii şi n-am apucat să mă joc cu păpuşile. Că eu mă jucam cu arcul, cu săgeţile, puneam capcane, luam urma animalelor sălbatice. Era nemaipomenit de frumos!… Ţurca sau chestii de-astea foarte puţin am practicat. Noi, copiii, aveam gândul numai să ne avântăm în pădure, s-o scotocim peste tot, să-i auzim respiraţia…
V.I.C. Noi copiii fiind…?
C.M.: Sora mea, fratele meu, foştii colegi de şcoală ce se strângeau în jurul nostru. Şi uite aşa, încetul cu încetul, ne-am dezvoltat simţul frumos pentru natură. Chestia e că şi părinţilor mei le plăcea pădurea şi muntele. Cum prindeau câte un timp liber, hop, „se repezeau” cu noi printre copacii pădurii, pe cărări de munte. Ideea e că noi, crescând, ne-am găsit şi camarazi de pribegie prin locurile astea, ca Mihai şi Dan Sârbu, cu care mi-am petrecut o bună parte din viaţa mea, străbătând muntele de-a lungul şi de-a latul. Ei mi-au marcat şi viaţa pentru că eram şi suntem ca fraţii. Mâncam la ei acasă, dormeam adeseori acolo de ajunsesem ca lumea să ne confunde. Amândoi, eu şi cu Mihai, eram bărboşi. Pe amândoi ne apropie desenul. Dan sculpta găsindu-şi bucuria sufletească în natură. Vezi, lucrul ăsta ne-a legat atât de puternic încât şi astăzi ne căutăm, suntem aproape nedespărţiţi. Automat, îţi dai seama, noi trăim zona asta: muntele şi natura şi nu ştim dacă în afara lor am putea exista. Cunoscând muntele, şi fiind salvamontişti, ne simţeam obligaţi să-i ajutăm şi pe cei din jur când dădeau de vreun necaz. Asta ne-a legat foarte mult şi, uite, am ajuns la bătrâneţe să gândim aproape la fel şi să iubim natura, oamenii…
V.I.C.: Stai!… (E într-o vervă continuă, de neoprit în a relata prietenia dintre el şi fraţii Sârbu). Cât te-a marcat faptul că ai fost unul din fiii vestitului chirurg de la spitalul din Sinaia, doctorul Manoliu?
C.M.: Am fost şi sunt mândru de tatăl meu. Pe unde mergeam lumea vorbea frumos de el. Partea cea mai tristă a fost că s-a stins din viaţă la numai 48 de ani. Toată lumea îl cunoştea, opera foarte bine, era foarte respectat şi era normal să aud când dădeau oamenii de noi: „Aaaa!… Păi, ăştia sunt copiii doctorului Manoliu”. Eu n-am scos drapelul, ca să zic aşa, şi să spun: „Vezi că sunt al doctorului Manoliu”. Am lucrat, am muncit din toate puterile mele ca să-mi câştig bucata de pâine! Ca să fie clar.
V.I.C.: În copilărie şi tinereţea ta ai cochetat cu sporturile de iarnă?
C.M.: Că e aşa, este faptul că „nu înghit” în nici un fel fotbalul. Îmi place foarte mult schiul, alpinismul. Schiul îl fac cu multă plăcere, nu de performanţă, dar să cobor din vârful muntelui până la poale mă descurc. (Şi râde şugubăţ de parcă noi n-am şti că e firesc lucrul acesta din moment ce o viaţă de om şi-a petrecut-o în munţi). În concluzie pot spune că nu mă fac de ruşine când sunt pe o pârtie de schi. Alpinismul l-am făcut din dorinţa de a face ceva pe placul sufletului. Nu aveam vâna aia de mare sportiv căţărător, dar am făcut-o, fiind la Salvamont, ca să dau un prim ajutor la cel căzut în prăpastie. În timpul facultăţii, la clubul „Sănătatea” am făcut aşa ceva. Apoi am avut foarte buni prieteni alpinişti la „Armata”, la clubul Steaua: Sandu Floricioiu, Emilian Cristea, Mitică Chivu etc. Eram foarte buni prieteni. Vezi (şi-mi arată degetele de la mână, pe care le strângea puternic cu mâna cealaltă), aşa eram. Ne plăcea căţărarea şi natura. Nu am fost un alpinist de performanţă, dar mă pregăteam cu Sârbu în acest sens pentru că eram în echipa „Salvamont” Sinaia şi Buşteni, fiind practic mai mult utilitar: scoteam un turist prăbuşit în hău, acordam un prim ajutor până soseau specialiştii etc.
V.I.C.: Ce părere ai de alpinistul Dumitru Chivu din Buşteni.
C.M.: Un om minunat. A fost un superalpinist! Eu l-aş face cetăţean de onoare al oraşului Buşteni. Strămoşii lui sunt scrişi eroi pe statuia aflată lângă gară. Are mult bun simţ, este de-o modestie rară, este respectat şi se simte că e crescut la poala pădurii.
V.I.C.: Cunoscându-l îndeaproape pe marele nostru alpinist Emilian Cristea, ce poţi să zici despre el?
C.M.: Noi îi spuneam „Moş Gargară”. Când începea să spună poveşti şi bancuri „ne umplea” pe toţi de râs. Îl întâlneam des pe la cabane şi când începea să vorbească ne adunam pe lângă el. Fiind gata să-i sorbim verbele, znoavele.
V.I.C. Simt că ne-am luat cu vorba. Ce-ar fi să dăm ceasul înapoi până când, iată, eşti elev pe băncile liceului „George Enescu” din Sinaia. Spune-ne, te rog, ceva despre atmosfera de-atunci, de profesori, de colegi…
C.M.: Sufletul meu s-a lipit de sufletul profesorilor pe care i-am avut pe aici. Primul pe care l-am iubit mult a fost profesorul Cojoc, apoi Iuncu, pe Scorţea, pe Ionescu şi profesoara Gorănescu. Şi nu neapărat trebuie enumeraţi în ordinea pe care ţi-am spus-o. Dacă aş putea, i-aş pronunţa pe toţi odată, în acelaşi timp. Sufletul meu, când îmi aduc aminte de dumnealor, devine o cupă în care dânşii se odihnesc. Predau lecţiile cu atâta profesionalism, cu atâta dragoste încât îţi era ruşine ca să nu înveţi.
V.I.C.: Când ai fost îndrăgostit prima dată, iubitei i-ai dus un buchet de flori, nu?
C.M.: Nu. O Floare de colţ şi un Sânge al voinicului.
V.I.C.: În armată ai fost un bun soldat şi ai simţit că „dulce ca mierea e glonţul patriei”?
C.M.: Dragul meu, eu sunt pifan prost şi n-am făcut armată din cauza ochilor. Când m-au chemat la încorporare mi-au zis: „Cătăline, du-te şi stai acasă că nu-i de tine armata. Nu vezi bine”. Cu toate că, la câteva luni, mi-am luat permisul de armă. Am fost vânător 50 de ani şi-mi pare bine că am scăpat de armată, că în locul ei am făcut nişte ani de facultate.
V.I.C.: Ai făcut facultatea de geografie, nu? Ea te-a ales pe tine sau tu pe ea?
C.M.: Da. Eu pe ea, frate Vasile! (Că suntem pe o terasă, undeva în Buşteni, mai „saltă” un pahar cu bere). Să fim sănătoşi, băiete!
V.I.C.: Iată-te şi omul cel mai înalt de pe Omu! Cum ai reuşit să te rupi de societate şi să veghezi anotimpurile, norii şi soarele atâta vreme, lucrând la cea mai înaltă staţie meteo din ţară?
C.M.: Ei, dragul meu, aici povestea este lungă. După ce-am terminat facultatea am fost repartizat undeva într-un sat aflat la graniţa cu ruşii. Satul se chema Rădăuţii Prut. Era departe de casă, munţii îmi lipseau şi am luat o negaţie de la Ministerul Învăţământului, căutându-mi un serviciu prin zona asta plină de piscuri. Şi tot căutând şi tot căutând prin judeţele Braşov, Ialomiţa, Argeş, Prahova, m-am pomenit într-o zi, când eram pe lângă staţia meteorologică de la Omu, să aud că aici e un post liber de meteorolog. A dat norocul peste mine, mi-am zis. M-am angajat imediat şi datorită faptului că terminasem facultatea de geografie, secţia climatologie…
V.I.C.: … Şi n-ai simţit ruptura de societate, de lume?
C.M.: Era mare bucurie pe mine că plecam în munţi să mă bată vântul de creastă şi să mă pişte gerul.
V.I.C.: Nu-ţi era teamă că te doboară singurătatea?
C.M.: Îmi plăcea şi-mi place mult singurătatea pentru că în felul acesta de multe ori vorbesc cu mine şi aşa mă cunosc mai bine. Cunoscându-mă, pot să pun barieră anumitor defecte aşa încât când mă întâlnesc cu oamenii le pot oferi bunătatea. În vârf de munte când vine un om îngheţat, îl ajutam, cum venea un om rătăcit, îl ajutam, când se accidenta un om, îl ajutam. Deci, automat, sus, în pisc, făceam pasul pe poteca frumoasă a vieţii. Toate astea se impregnau ca un burete, absorbind ceea ce era minunat în jur, mă înţelegi?
V.I.C.: Cum să nu! Tu acolo, sus, te simţeai ca acasă când venea cineva cu un necaz să-ţi bată în poartă şi îl ajutai. Te dăruiai, te simţeai bine că poţi să-i fii de folos.
C.M.: Exact! Deci, nu am fost cu gâtul în jugul singurătăţii pentru că întotdeauna am avut câte ceva de făcut pentru oameni. Când nu, puneam mâna pe penel şi desenam. Am crescut învăţând să mă descurc singur. Ştiam să-mi fac mâncare, pâine, să mă spăl, să fac curăţenie. Niciodată n-am fost un comod. Acolo, în vârful muntelui, am întâlnit oameni extrem de frumoşi…
V.I.C.: … Muntele face selecţie…
C.M.: Aşa este. În sălbăticie şi-n munţi foarte rar o să vezi oameni urâţi sufleteşte. Apropo de asta, să-ţi spun nişte versuri foarte frumoase pe care mi le-a spus prietenul meu Mihai Sârbu, ce le-a găsit scrise pe o cruce în pădure. „Drumeţule ajuns la poala pădurii/ Aruncă-ţi necazul şi patima urii/, Învaţă să prinzi în legile firii/ Scânteia divină, virtutea iubirii”. Deci, în vârf de munte n-ai cum să ajungi cu sufletul împovărat de nimicuri. Acolo te deschizi către Dumnezeu. Muntele te curăţă pe dinăuntru aşa încât când cobori în oraş eşti un alt om ce caută un semen de-al lui de aceeaşi factură.

V.I.C.: Din câţi inşi era formată echipa staţiei? Povesteşte-ne ceva mai aparte petrecut de tine în vârful muntelui şi unde te simţeai ca acasă.
C.M.: Nu pot face asta în doar două, trei fraze. Au fost foarte, foarte multe întâmplări. Dacă aş spune una, aş pierde-o pe cealaltă. E ca în „O mie şi una de nopţi”… În staţie eram şase angajaţi, unul şi unul, de-o frumuseţe morală şi de o minte limpede precum izvorul ce izvorăşte din inima muntelui. De la toţi, scuză-mă că mă repet, am învăţat frumosul. Toţi m-au învăţat cum să mă port cu oamenii. Suferea unul, sufeream toţi. Mi-era mie foame, le era la toţi. Înţelegi? Am avut accidente când am sărit în aer din cauza exploziei de la grupurile electrogene. Întâmplări şi iar întâmplări! Sunt şi hazlii şi deosebite, zile de vis, nopţi cu cerul curbat de stele… Crede-mă, ne ia timp ca să spun prin ce-am trecut acolo şi nu ar fi îndeajuns un interviu pentru multitudinea lor. Poate, pe altă dată.
Ne găsim noi timp şi pentru aşa ceva.
V.I.C.: Ţine-aţi legătura şi cu staţii de peste graniţa ţării?
C.M. Noi vorbeam numai cu staţiile meteo din jurul vârfului: Fundata, Predeal, Braşov, Sinaia, Ploieşti şi Bucureşti.
V.I.C.: Soţia era cu tine?
C.M.: Multă vreme nu a fost cu mine. Şi când ne-am căsătorit a venit şi-am lucrat împreună.
V.I.C.: Cum era „diviziunea muncii” împărţită între voi?
C.M.: Ea, săraca, mă îngrijea pe mine, dar avea grijă şi de colegii mei să le pună masa, să le vorbească frumos. Imediat ni s-a născut o fetiţă şi-am crescut-o acolo Era foarte fain. Eu munceam şi ea era cu ochii pe copil. N-a mers în cărucior. Primii paşi i-a făcut pe „Moraru”, pe platou, la vârful Omu. Al doilea băiat s-a născut când eu eram la staţia de la Babele. Copiii mei, după cum vezi, au trăit şi au crescut pe creasta muntelui.
V.I.C.: Cât i-a „costat” lucrul acesta mai târziu?
C.M.: În primul rând au dobândit o sănătate de fier. Iar în al doilea rând s-au ataşat de tot ceea ce înseamnă frumosul în natură.
V.I.C.: Spune-mi, te rog, nişte fenomene trăite de tine, ieşite din comun şi care nu se încadrează ştiinţific!
C.M.: Ca să fiu cinstit n-am „păţit” aşa ceva. Eu, ca geograf, ca naturalist, ca biolog, am disecat fiecare lucru şi l-am judecat numai din punct de vedere ştiinţific. Nu am văzut niciodată vreun fenomen care să mă înspăimânte, să-mi ridice întrebări. Să văd cum se mişcă pământul, că mă umplu de energie? Nici pomeneală. Energie ai mai multă pe munte pentru că trăieşti în aer curat, pentru că faci mişcare şi asta înseamnă sănătate. În rest, baliverne.
V.I.C.: Cum priveai lumea în singurătatea din cea mai înaltă staţie meteo din ţară?
C.M.: În liniştea adâncă din timpul iernilor, când nu prea veneau turişti pe vârf, auzeam de departe cum răsunau văile de un şuierat de locomotivă, de sirena fabricii din Buşteni. Ei bine, atunci parcă aş fi dorit să mă aflu acolo, în mijlocul lumii. Dar venera vara şi mă întâlneam cu oamenii veniţi pe munte şi vorbeam foarte mult, de câte erau pe pământ şi-n stele. De multe ori prindeam opt, nouă luni de iarnă. Închipuieţi, vedeam numai alb, alb, alb! Atunci ştii ce făceam? Introduceam vopsele în apă, pentru că ţi-am spus, mai şi pictam, apoi luam apa cu o cutie de conserve şi-o aruncam pe fereastră. Vântul împrăştia acuarelele pe luciul zăpezii. Doream şi altceva în loc de atâta alb. Mă săturasem, înţelegi?
***
Prin fereastră se vedea trotuarul oraşului plin de o lume pestriţă. Vorbe, chiote, râsete. Turişti din ţară şi de peste graniţe. Erau arşi de soare, cu rucsacurile pline, cu jambierele trase sau sumese până la nivelul bocancilor de munte. Plini de voie bună, semn că de-abia coborâseră de pe creste. Apoi, în toiul amiezii, Dumnezeule, trecu şi o nuntă. Câtă fericire se putea citi pe chipul miresei şi a mirelui! Dar şi a nuntaşilor. Ce, acum, aveau chef „să-şi amintească” decât clipa de faţă. Bineînţeles că mâine, poimâine va fi altceva, dar acum toată viaţa lor părea o nuntă. De n-ar muşca pe cineva câinele scăpat din lesă spre disperarea stăpânilor care alergau după el prin mulţimea aceea pestriţă de oameni. Dar uite-l şi pe cel cu luneta îndreptată spre crestele ce fierăstrăiau cerul albastru că are clienţi, un grup de copii foarte gălăgioşi care se împingeau, îşi dădeau coate pentru ca să fie primul sau cel puţin al doilea. Ce frumos „curgea” fluviul acela de fiinţe umane spre undeva sau spre nicăieri!… Un trotuar plin de viaţă, de atâtea culori şi de o vară când nimeni nu-şi putea imagina că e posibil să se întâmple şi altceva în afara libertăţii fără de margini a gândului şi a inimii.
***
V.I.C.: Îng. Alex Teodorescu – metalurgul şef al Mefinului cândva – mi-a vorbit despre un triunghi energetic benefic între Cheia, Sfinx şi Omu. Ce cunoşti despre acest lucru?
C.M.: Am citit ceva în sensul acesta. Dragul meu, sunt pe dinafară. În primul rând eu, care am trăit aproape numai acolo, n-am văzut şi n-am simţit nimic deosebit din punctul acesta de vedere. Am observat pe unii cu fel de fel de anse că măsoară pământul, stâncile. Am făcut şi eu o probă, dar n-am putut dovedi nimic anormal. După mine, astea sunt poveşti.
V.I.C.: Ştii că noi românii am avut – când au venit comuniştii peste noi – o mişcare de rezistenţă în munţi. Ai fost vreodată vizitat de membrii ei?
C.M.: Niciodată! Veneau unii care povesteau de aşa ceva, dar nu mă impresionau.
V.I.C. Cum decurgea o zi de iarnă petrecută în staţia meteo? Cu alte cuvinte, cu ce-ţi „omorai” timpul, ca să-l parafrazez pe marele singuratic, Marin Preda?
C.M.: Dragul meu, foarte departe de lume, acolo trebuia să te descurci singur. De dimineaţă până îţi puneai capul pe pernă. Nu uita că noi lucram şi noaptea, dar activitatea era aceeaşi: trebuia să ai grijă de tine. Câteodată stăteai singur la staţie. Te spălai cu apă sau zăpadă pe faţă, tăiai lemne, aduceai lemnele înăuntru, trebuia să cari zăpada în interior s-o topeşti, să faci focul, să dai omătul din jur, să separi apa: pentru mâncare şi pentru băut, apoi făceai curăţenie în interior, la toaletă… Lucrul la staţie nu era simplu, în sensul că măsurai temperatura şi, gata! Datele se stocau, se prelucrau după care acestea erau trimise prin radio la Centrul meteorologic din Bucureşti, din oră în oră. Când aveam nevasta şi copilul trebuia să car cu spinarea alimente proaspete şi în timpul verii apă de la izvor.
V.I.C.: Fă-mă să înţeleg: staţia era într-o clădire separată sau în incinta ei locuiaţi toţi cei angajaţi?
C.M.: Staţia era separată de cabana Vârful Omu. Aici erau spaţiile de locuit, biroul unde se lucra, bucătăria, magazia pentru lemne.
V.I.C.: Ai ieşit la pensie după ce-ai fost meteorolog, administrator 12 ani la Cabana Baba Mare şi 5 ani pădurar la Inspectoratul Silvic Braşov. Întoarcerea ta în societate cum a decurs? Cum ai reacţionat când te plimbai de-acum pe la poalele muntelui, tu, cel învăţat să stai acolo sus, în pisc?
C.M.: Foarte uşor. Când a fost să cobor nu pot spune că am căzut în depresie, dar am fost în ghearele unei tristeţi pentru că a trebuit să plec forţat, cu toate că aş mai fi rămas în vârful muntelui. Dar imediat am găsit un post de paznic de vânătoare la o rezervaţie de animale, la Ilfoveni, şi aşa mi-au trecut năbădăile. Aveam o cabană în mijlocul pădurii şi era foarte frumos. Până într-o zi când mi-a dat fiul meu telefon din Franţa: „Vino urgent, tată, că ai un nepot”. Zi, tu, ce era să fac? (Şi se uită la mine zâmbind). Acum mă plimb, mai fac schi şi mă mai duc din când în când să-mi văd nepotul care este, cum spuneam, în Hexagon. Sunt fericit pot spune cu mâna pe inimă. Merg des prin pădure, dar am înlocuit arma cu aparatul de fotografiat, făcând poze la lighioanele pădurii. Plus că desenez peisaje din natură. Ţin permanent legătura şi cu bradul şi cu umbra lui. Şi cu soarele şi cu norii.
V.I.C.: Singurătatea te zideşte sau te demolează?
C.M.: Depinde de construcţia fiecărui om. Am văzut persoane care au clacat din cauza singurătăţii. Eu, când desenez, deja cred că sunt în pădure. Pot spune că pe mine nu mă afectează singurătatea.
V.I.C.: Care este hobby-ul tău azi sau dintotdeauna?
C.M.: Îmi place foarte mult să studiez viaţa animalelor sălbatice şi, după cum ţi-ai dat seama, desenul. Fii atent că sunt tipul care patru luni nu ies din „capcanele” culorilor după care, o lună, două, nu mă mai apropii de ele.

(E bine să amintim că a avut expoziţie la Centrul Cultural „Aurel Stroe” din Buşteni, intitulată „Instantanee montane – grafică şi fotografie”, împreună cu Jan Bocu. Vernisajul a fost sâmbătă, 14 iunie 2014, şi s-a bucurat de un real succes. Şi dintr-o mapă scoate o seamă de desene în alb-negru şi sepia din care se desprinde talentul de netăgăduit al lui Cătălin Manoliu. De asemenea, şi instantanee cu animale sălbatice şi peisaje de o frumuseţe rară. Mai predomină în operele lui Manoliu predilecţia spre grafica unor cabane vechi din masivul Bucegi, la fel de frumoase. Arătându-mi-le, ele atrag atenţia unui grup de turişti străini. Când mă uit mai atent îl văd pe Cătălin în mijlocul lor. Se înfiripă un dialog în limba engleză. Străinii studiază cu admiraţie desenele şi de-abia într-un târziu, după ce ne fotografiem împreună, nemaipunând la socoteală că o „fetişcană” anglosaxonă mai, mai, să se agaţe de gâtul lui, „ne-am adunat” între ale noastre).

V.I.C. Ai lua nişte copii de mână şi te-ai aventura cu ei pe potecile Jepilor decât să-i laşi pradă caracatiţei oraşului?
C.M.: Am făcut-o de mai multe ori. Mai demult aveam o echipă de copii de la casa de orfani şi îi „alergam” pe la cabane, studiind flora şi fauna montană. După asta, profesorii mi-ai spus că ei începuseră să înveţe mai bine. Când se întâlneau cu mine se bucurau, prindeau viaţă.
V.I.C. Regretele îţi dau târcoale?
C.M.: N-aş putea spune. Sunt un tip care priveşte mereu înainte. Am avut accidente – m-au operat de bazin spart -, dar am avut atâta forţă încât astăzi nu mai am nimic. Nu regret nimic. Nici aproape că am îmbătrânit pentru că atâta cât am acumulat în viaţa mea am cui transmite.
V.I.C.: Ţi se taie pe rupte pădurile. Nu te doare?
C.M.: Da! Pentru asta sunt trist, dar simt că n-am ce face. Nu mă pot pune cu „ţapinarii” de sus. Ne zbatem degeaba, în van, cu toate că ar trebui să fim conştienţi că soarta o avem în mâinile noastre.

***
Se mai povesteşte prin oraş că într-o zi Cătălin al nostru s-a dus în Bucureşti la unmagazin special petnru a-şi lua cartuşe. S-a dat jos din taxi şi pe când traversa şoseaua l-a accidentat grav o maşină. A venit salvarea să-l ducă la spital, dar el s-a opus: „Staţi, mă, să-mi iau cartuşe, ce naiba!“

***
Într-adevăr am întâlnit un om fericit, cu toate că fericirea e o floare rară astăzi prin Carpaţi.
La buna revedere!…

You may also like...

Leave a Reply