Comemorări de suflet! 76 de ani de la naşterea scriitorului Stelian Tăbăraş

Dacă nu se grăbea să ajungă printre stele – în 24 septembrie 2009 – pe 20 noiembrie a.c., scriitorul Stelian Tăbăraş ar fi ciocnit cu noi, prietenii lui, sunt sigur, o cupă de şampanie fericit că a împlinit vârsta de 76 de ani. Bineînţeles că lucrul acesta l-ar fi făcut pe terasa însorită aflată în proprietatea domniei sale de pe strada Mihai Eminescu din Sinaia. Născut în comuna Secăria, pe o vreme ca asta, când se îngână brumele între ele, parte din copilărie şi-a petrecut-o în această localitate aşezată între munţi şi dealuri, unde <<o pasărea mare, albă, scrisă pe ambele aripi, ordonat, de parcă era o carte deschisă, s-a tot rotit la început de august 1944 deasupra satului… Memoria mea, inaptă să înregistreze un vechi manuscris – aveam doar cinci ani şi eram, desigur, încă neştiutor de carte, a păstrat realist acele semne negre de pe penajul alb. Am arătat-o cu degetul unei femei din vecini – părinţii mei nu erau acasă şi ea a arătat-o alteia şi altora; astfel că se adunaseră mai mulţi în drum şi dădea fenomenului presupuse explicaţii. „O să fie şi aici război mare!” Peste o lună ne-am trezit într-adevăr cu puzderia Armatei Roşii trecând prin sat, intrând pe toate uliţele, „rechiziţionând” vitele oamenilor”>>. Imaginea tatălui „se desprinde tot din acele prime amintiri, de la vârsta când începe conştiinţa unui copil. M-am trezit că în plină noapte se aprinsese lampa şi mirosea puternic a carne prăjită în tigaie, cârnaţi uscaţi din pod, chiar mămăligă. Frustrat că nu sunt poftit şi eu la masă, m-am ridicat şi am văzut, stând în picioare, un om voinic, aruncând, precum lampa, umbre mari pe tavan şi pereţi; îmbrăcat într-o pelerină ce mirosea a cauciuc, cu jambiere şi o căciulă de dorobanţ. Era tata, a cărei plecare la încorporare n-o memorasem…  „Muntele vrăjit” care se afla în osmoza oricărei copilării şi adolescenţe… a existat pentru mine cu adevărat, locuind la Sinaia, chiar pe Piscul Câinelui! În iulie 1950, părinţii mei… au avut curajul să încarce într-o căruţă tot avutul unei familii, să lase satul de munte (tot mai sărăcăcios după război) şi să ia „calea codrului”. Adică, să preia o cabană devastată – cea de la Piscul Câinelui – şi să facă din ea una funcţională, integrată turismului, aşa cum era el în acele timpuri… De acolo, de la cabană, coboram la şcoala din oraş; acolo am învăţat de-a fir a păr muntele, cu legende şi spaime, cu miriade de plante şi flori, cu fructe de pădure şi diferiţi bureţi comestibili, cu sporturi de iarnă. În acel interval am avut propriile mele întâmplări (şi întâlniri) cu animalele pădurii: vulpi, lupi, cerbi, mistreţi, urşi. În arborii înalţi construiam „bordeie”, altceva decât locuinţele lacustre”. Acel „munte vrăjit” a fost scena şi scenografia primelor încercări literare, acolo mi-am imaginat eminescian viitoarele iubiri: „Vino-n codru, la izvoare!”>> avea să ne mărturisească fermecătorul nostru scriitor în volumul postum de amintiri intitulat „Zile de retrăit”, apărut la Editura, Paralela 45, 2009. A absolvit liceul „George Enescu” din Sinaia, iar în anul 1966 Facultatea de Filologie din Bucureşti. În 1959 a întemeiat împreună cu scriitorul Radu Ghica Moise, Cenaclul „Lucian Blaga” din Sinaia care dăinuie şi astăzi, iată, după o jumătate de secol, cu „opinteli”, însă după dispariţia lui Stelian Tăbăraş şi a domnului Nicolae-Paul Mihail – „monştri sacri” ai acestor întâlniri de creaţie. A lucrat, după cum se ştie, la Radio şi TVR, realizând filme documentare de etnografie. A organizat, câţiva ani la rând, studioul de Poezie al Radiodifuziunii. A publicat romanele „Zilele cele scurte” (1981), „Cumpenele” (1984), „Filmare la două aparate” (1988), „Loc deschis” (2004), volumele de nuvele: „Atelierul de tatuaje” (2002), „O să ne mai vedem” (2006), „Weekend pe continent” (2008), memorii: „Zile de retrăit” (2009). A predat limba română în Austria şi Danemarca. Din anul 2000 şi până a trecut la cele veşnice a fost redactor asociat pentru proză la revista „Luceafărul”. Despre opera sa s-au pronunţat o seamă de voci critice de autoritate profesională. De la Marian Popa la N.Carandino, de la Petru Poantă la Ion Simuţ, de la Barbu Cioculescu la Georgeta Drăghici şi Dinu Flămând, de la Irina Petraş la Bogdan Alexandru Stoenescu. Bunăoară, iată ce zice N.Carandino cu privire la opera literară a lui Stelian Tăbăraş: „Totul are sens, totul are semnificaţie în proza lui Stelian Tăbăraş, în care ideile nu sunt ostentative, în care detaliile nu sunt niciodată mărunte, în care densitatea de viaţă este excepţională”. Ori, Petru Poantă: „Stelian Tăbăraş este fermecător, nu experimental; povesteşte nu stupefiază… Dacă adăugăm laminarea răbdătoare a frazei până la starea de vibraţie, avem imaginea unei proze concentrate şi originale, precum şi a unui prozator de vocaţie”. Îmi permit să mai adaug faptul că era un om de suflet mare şi cultiva prietenia în înţelesul înalt al sentimentului. Dădea impresia, dar şi certitudinea că atunci când se aşeza să facă un lucru (de la scris până la faptele cotidiene) „le ridica“ cu robusteţe şi trăinicie. Şi pentru „a întregi” personalitatea regretatului scriitor Stelian Tăbăraş, cum spuneam şi alte dăţi, trebuie, după mine să-i scoatem din ceara memoriei momentele când cobora (şi-o făcea des!) din „turnul de fildeş” ca să bată şi să i se deschidă porţile cetăţii. Şi proceda firesc, în felul lui, bine aşezat în scaun, purtând visele-i atât de frumoase spre împlinire, în realitate. Spre a mai fi salvată societatea în care trăim – bucurându-ne de o prăjitură dar şi de acea fericire tainică a vieţii care ne aduce în poziţia să o simţim, dragostea izbucnind din atâtea şi atâtea oglinzi ce ne aţin calea – cum ar zice mult mai bine, bunăoară, marele Marquez. Ajunşi aici, fie-mi permis să-l evoc pe Tăbăraşul nostru nemuritor în două ipostaze definitorii, cred în ceea ce afirmam mai sus. Una ar fi că a fost veriga principală în înfiinţarea Asociaţiei Culturale „Lespezi 2004” ce-şi are sediul în Comarnic. Nu pot fi uitate, cred, întâlnirile noastre de la Schitul Lespezi cu oameni de cultură, cu manifestări ale tineretului în toată splendoarea lor, cu istorici etc. Bine ar fi, gândesc eu, să reluăm acele întâlniri „la vârf”, mai ales că acum nu mai este la „cârma” oraşului Comarnic un primar care să nu vadă cu ochi buni tot ceea ce s-ar putea întâmpla cultural acolo. În al doilea rând nu îi era indiferent ceea ce se întâmpla în cetate şi de nenumărate ori lua atitudine în presă prin „Nocturne” – rubrică din revista „Luceafărul” faţă de unele nelegiuiri ce se întâmplau în teritoriu. N-am cum să-i mulţumesc că în bătălia mea pe viaţă şi pe moarte, dusă pentru adevăr şi corectitudine, cu un primar care era şeful meu, m-a sprijinit necondiţionat venind cu umărul puternic al domniei sale lângă al meu. Astfel, în „Luceafărul” nr.7/22.02.2006, la cronica „Nocturne”, a publicat „Îngerul din coteţ”, pe care vi-l supunem din nou atenţiei: <<Aflu tot mai des („din teritoriu”) despre adevărate ostracizări, zi de zi, ceas de ceas, şi în proporţie de masă” ale unor scriitori, mai cu seamă poeţi, din partea unor satrapi locali, fie ei „aleşii neamului”, fie şefi de carton, din locuri unde nu se întâmplă nimic. Este mai întâi vorba de orgoliul prostesc („Îi arăt eu scriitor!”), este vorba despre neînregimentarea scriitorului respectiv în găştile locale întocmite nu întotdeauna înlăuntrul legilor, despre firea interiorizată care, exersată în decursul anilor, va fi dus la propria-i „mutaţie”, şi nu în ultimul rând la hipersensibilitatea artistului în faţa obtuzităţii generalizate, a prostiei. Îmi e la îndemână exemplul unei reacţii de-a dreptul nocive a unui şef care – auzind despre noua carte a subalternului său, şi despre succesul ei cel puţin local, l-a chemat de urgenţă pe autor: „Când scrii, omule, că eu n-am vreme nici de…?” „Noaptea, domnule!”. Atunci şeful l-a chemat pe directorul de la personal: „Pe dumnealui îl pui numai în tură de noapte!” Desigur, pe de altă parte, scriitorii n-ar fi tocmai cei mai „aliniaţi” subalterni. Probabil că Bacovia n-a fost chiar un model de slujbaş. Eminescu a fost unul dificil (Blaga şi Eliade au făcut însă faţă strălucit şi când nu s-au aflat pe cea mai de sus treaptă a ierarhiei, deci nu se poate absolutiza). Dar astăzi primarii se laudă că au funcţii în „oraşul lui Bacovia” în loc de „Bacău” sau „în Botoşanii lui Eminescu” în loc de Nordul Bucovinei. (Chiar, cum se vor fi numit primarii de pe acolo pe vremea trecerii pe Pământ a celor doi poeţi?). Mai sunt şi motive de gelozie, coroborate cu tentaţia maculării celui ingenuu. Panait Istrati nu şi-a putut niciodată explica tentaţia copiilor de mahala de a-l tăvăli prin noroi pe elevul îmbrăcat în alb – cu ce sacrificii! – pe când acesta mergea spre serbarea de sfârşit de an, unde era premiant cu coroniţă. Pe vremuri, colecţionând personaje pentru eventuale scrieri, mă atrăgea partea de absurd şi de grotesc a scalei. Aveam înşiraţi cu mărgelele pe aţă indivizi „grei” ce transpirau în faţa colii de hârtie fie şi nevoiţi să „compună o cerere”. Apelau apoi la scriitorul local. Tot el, scriitorul, era pus să alcătuiască niscai compuneri pentru odraslele din şcoală, ei (ele) având alte priorităţi şi… înclinaţii. De la vorba „Şi eu aş fi scris dacă aş fi avut timp ca el!” sau „Cum o să fie un talent deosebit? Doar mi-a fost coleg!” şi până la întâmplarea povestită de Gabriel Garcia Marquez cu îngerul capturat de ţărani şi închis în coteţul găinilor – de vreme ce tot are pene – nu e decât un pas”

***
Şi uite aşa, domnule fost primar, băftos cum sunteţi, aţi reuşit să intraţi definitiv în literatură ca personaj pe măsura „ambiţiilor” dumneavoastră.
***
Şi pentru că nici eu n-am să mai stau prea mult pe aici, te rog, Steliane, să mă primeşti în raiul tău, având grijă ca pe masă să ai neapărat un pepene galben, tăiat pe din două, curăţat de seminţe, dar la care să adaugi afine culese de pe Fundăţica de către ţiganca aia cu obrajii din rododendroni. Ştii ce mult ne plăcea ca să-l mâncăm pe terasa ta solară! Eu o să-ţi aduc din Poiana Oprinei ramuri de salcie abia înverzită şi un puiet de corn, ca să avem flori când ne vom duce, mai târziu, primăvara, să batem în poarta Alunei..

You may also like...

Leave a Reply