Apel către un prieten

DSCN2927

Vin către tine cu speranţa că bunul Dumnezeu îmi va da putere ca să aşez cuvintele în pagină în aşa fel încât să mă fac înţeles, iar tu să nu mă percepi greşit. Îţi scriu, şi aş vrea aşa să fie, de la inimă la inimă, deoarece eu încă mai cred că ne uneşte pe vecie copilăria şi adolescenţa de demult, bună ziua pe care ne-o dăm ori de câte ori ne întâlnim pe stradă, sacul de amintiri cărat împreună şi care nu se vor sfârşi niciodată… Ştii, eram copii săraci şi ca să ne luăm uniformă pentru şcoală, rechizite şi manuale, rareori bomboane umplute cu miere, ne duceam, vara, după cules ciuperci de pe izlazurile „Bodovanul”, „Seciurea” şi „Zimnicea”, de pe fâneţele din „Poieni”, „Faţa Rea”, „Podu Ceauşului”, „Podu Lupului”, „Corneanu”, până dam în „Poiana Oprinei”. Băteam nouă hotare, ca lupul, împreună cu mamele noastre, iar „produsele agricole” adunate le vindeam celor de la stat care colectau asemenea plante. Ne dădeau pe ele câţiva şfanţi (îţi aminteşti?) care se strângeau şi erau păstraţi în batistele mamelor ce le ţineau înnodate la piept fiind, „înmulţiţi” cu cei luaţi pe cosit, cu ziua prin iulie şi august. Aşa ajungeam în postura să facem faţă cheltuielilor unui nou început de an şcolar. Mai ştii, prietene, că la izvorul lui „Din al Manii” de la Colţii de Nisip, în clădirea cu două încăperi şi cu un subsol în care foşgăiau şobolanii – luată de comunişti de la Alexandru Oprescu („Lixandru Barbului”, cum era cunoscut în zonă) – a fost o vreme lăcaş de învăţământ, unde şi noi am înlocuit păpuşa din cârpe cu ghiozdanul din lemn. Aici au predat dascăli renumiţi ca: Elena Mircea, Tamara Rotaru (mai târziu, Fulău), Maria Lazanoschi, Mihaela Păvăloiu, Maria Dobra (Bivolaru apoi), Marin Spânu şi Mircea Cilibinschi. (Iertat să fiu dacă am omis pe cineva sau nu „le-am nimerit” prenumele!). Aici, ştii?, am ţinut pentru prima dată tocul cu cerneală în mână, în preajma acestei clădiri ne jucam, în recreaţii, de-a hoţii şi vardiştii, şotronul, leapşa etc. Aici au învăţat primele clase copiii din Poiana Colnic, printre care şi noi, amândoi. De-aici „s-a ridicat” Cornel Paraniac, generalul cu patru stele de mai târziu, comandant de armate şi primul nostru reprezentant în funcţia cea mai înaltă în UE şi NATO. De aici „s-au revărsat” mai apoi înspre lume o seamă de elevi care au ajuns profesori (Elena Lungeanu, Mirela Terecoasă, Gheorghe Bulei), farmacişti ca Elena Roşculeţ, economişti ca Elena Nicolae, ingineri ca Nini Mozgoreanu, cadre militare ce-au avut funcţii înalte (Nini Mozgoreanu – aghiotantul ministrului de interne, Ion Homoştean), contabili, funcţionari, subofiţeri în MAN, asistenţi medicali, muncitori cu înaltă calificare etc. Adevărul mă obligă să spun şi istoria acestei clădiri, care la început (până să calce cizma rusească glia străbună în chip de stăpână absolută!) a fost o mică prăvălioară, iar la subsol funcţiona cu intermitenţe, după cât era toamna de bogată în fructe, un cazan de ţuică, proprietar fiind, cum spuneam, Alexandru Oprescu. Apoi „Iancu Păunii” (Drăcea) a avut-o în folosinţă ca, în final, după ce a funcţionat ca şcoală cu două clase primare, ea să treacă „în proprietatea” lui Ion Botoacă, ginerele lui Iancu Păunii care, prin chitanţă, contra sumei de aproximativ 25000 de lei, strânsă de la locuitorii din zonă, a „înstrăinat-o” Cooperaţiei de Consum Comarnic, unde acţionari, firesc, erau membrii cooperatori, adică, locuitorii din zonă. Aşa zisa-revoluţie, sau ce-o fi fost atunci, după cum cunoşti, te-a prins salariat la Cooperativa de Consum Comarnic. Odată cu privatizările spaţiilor comerciale ale Cooperaţiei mai sus pomenită, iacă-tă ai ajuns proprietarul clădirii de la Colţi care, repet, a fost prăvălie, apoi şcoală, după care membrii cooperatori, plătind o sumă frumuşică de bani, s-au fălit cu ea. Şi la ora actuală cei mai în vârstă mai ţin prin sertare carneţelele de membri cooperatori prin care dovedesc că au fost acţionari cândva şi că a lor era clădirea de la Colţi, actualmente închiriată de tine, ca proprietar, unei firme private. Prietene, ştim foarte bine „mecanismele tenebroase” prin care unii au devenit proprietari peste noapte a unor bunuri şi imobile care au fost ale poporului român. Eu nu vin astăzi, să fie clar, ca să arăt cu degetul către tine în ceea ce priveşte modul în care s-a privatizat clădirea Cooperaţiei de Consum aflată la Colţii de Nisip. Nu te învinovăţesc, nu am nici un drept să te judec. Să fim bine înţeleşi, dar vin şi te rog prieteneşte să tratezi această problemă din punct de vedere moral şi sentimental, în afara actelor făcute. Acest imobil a fost – iertat să fiu pentru repetiţie (dar poate aşa se fixează mai bine în memorie!) – prăvălie, apoi lăcaş educaţional, în care s-au instruit generaţii de elevi ai Poienii de Sus, după care a fost clădirea unde membrii cooperatori erau acţionari ca acum să fie legal (?) în proprietatea ta. Adu-ţi aminte că în decembrie 1989 tinerii şi-au vărsat sângele pentru dreptate, adevăr şi libertate. Pentru o democraţie reală. Ajunşi în amurgul vieţii, mă rog la Dumnezeu să ne dea, prietene, atâta putere încât să ne bucurăm de roadele dobândite cu mintea şi braţele noastre! În fine, poate, prietene, îţi mai aduci aminte de copilăria şi adolescenţa noastră, unde părinţii erau nişte sfinţi şi vei zice într-un final: „Donez primăriei imobilul de la Colţi, ca să fie ori grădiniţă pentru copiii din zonă, ori un punct sanitar pentru cei în mijlocul cărora am crescut şi eu!“ Ce gest plin de virtute ar fi acesta! Şi nu cred nici în ruptul capului că nu eşti în stare de el, prietene!

Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Al tău amic, Vasile Ioan Ciutacu

You may also like...

Leave a Reply