Viaţa triază încontinuu oamenii!

Interviu cu domnişoara învăţătoare Alina Bulei

Când am venit sau, mai bine zis, când m-am întors din „balansările” mele prin viaţă în ţinutul de legendă a Colţilor de Nisip, imediat „mi-a sărit” în ochi o învăţătoare, foarte serioasă, care îşi practica meseria (din auzite) la o şcoală din Nistoreşti. Evident că viaţa triază încontinuu oameni şi fapte aşa că în scurt timp aveam să aflu de la fosta ei dirigintă de la colegiul „Mihail Cantacuzino” din Sinaia – prof. Elena Lungeanu, că „este o fată foarte deşteaptă, extrem de harnică şi serioasă. A avut rezultate foarte bune la învăţătură, colegă excelentă şi a luat Bacul cu o notă peste 9. Are spirit de într-ajutorare şi dacă ar avea-o şcoala din Poiana ar trebui să se mândrească, deschizându-i poarta un astfel de pedagog“.
O cheamă Alina Bulei şi între timp s-a transferat la şcoala din Poiana Comarnic, spre bucuria colnicenilor care, cum spune românul, nu-i trec prin faţă decât cu vorbe bune! Dar e respectată şi se vorbeşte de bine de dânsa mai ales când nu e prezentă. E lucru mare că astăzi un învăţător se impune prin felul de a fi, şi de cum stă la catedră. Mulţi poienari, cum îi pronunţă numele, o „aşează” în prelungirea timpului, lângă învăţătorul Ion Bulei, eroul nostru căzut în luptele de la Odesa şi de care a scris mai târziu istoricul… Ion Bulei, rudă, cu pana atât de măiastră. Dar s-o ascultăm.
V.I.C.: Domnişoara învăţătoare Alina Bulei, la urma urmei cine sunteţi dumneavoastră?
A.B.: Sunt un om simplu, ce-am văzut lumina zilei pe aceste meleaguri. M-am născut pe 13 iunie 1980, la Sinaia. Am terminat nivelul gimnazial la şcoala Poiana, liceul la Colegiul „Mihail Cantacuzino” din Sinaia, după care am absolvit Facultatea de Litere şi Ştiinţe din cadrul U.P.G. Ploieşti, în anul 2007.
V.I.C.: Aţi fost, până mai anii trecuţi, învăţătoare la şcoala din Nistoreşti. Duceţi dorul după anii petrecuţi acolo?
A.B.: Desigur! Acolo mi-am început activitatea profesională. Acolo am lucrat alături de colegi speciali şi oameni deosebiţi, ceea ce m-a determinat să păstrez în suflet amintirea timpului petrecut în această unitate de învăţământ.
V.I.C.: Acum sunteţi în Poiana Comarnic, la şcoala gimnazială I-IV. Cum aţi simţit trecerea aceasta de la un lăcaş educaţional la alt lăcaş de instruire?
A.B.: Hmmm!… (oftează adânc). Trecerea a fost destul de grea, având în vedere că sunt un om care preferă statornicia locului de muncă. Şi nu numai. Dar a trebuit să mă adaptez, deoarece îmi place ceea ce fac. Iubesc copiii şi mă regăsesc în munca pe care o prestez aici.
V.I.C.: Faceţi, vă rog, o comparaţie între elevii de la Nistoreşti şi cei din Poiana Comarnic.

A.B.: Copiii sunt aceiaşi peste tot şi consider că este foarte importantă atitudinea cadrului didactic în formarea personalităţii elevilor.
V.I.C.: E greu să fii învăţătoare în satul unde v-aţi născut, aţi copilărit?
A.B.: Da, este destul de dificil având în vedere faptul că printre elevi şi părinţi sunt persoane cunoscute, dar este foarte important să fii obiectiv în activitatea instructiv-educativă.
V.I.C.: Ce simţiţi când „predaţi” elevii clasei a IV-a şi vă întoarceţi să preluaţi copiii clasei I?
A.B.: E o predare de ştafetă aş zice şi simt că am pierdut ceva ce-am păstrat cu sfinţenie în suflet şi alături de care am petrecut momente importante din viaţă.
V.I.C.: Ştiind că un copil „îl rupeţi” de la sânul mamei ca să-l învăţaţi alfabetul, tabla înmulţirii, împărţirii la unu, la doi etc. Ce sentimente vă mână atunci?
A.B.: Activitatea de dascăl este practic şi o continuare a misiunii de mamă. Atunci trăiesc din plin sentimente de afecţiune şi dorinţa de a fi cât mai aproape de nevoile lor.
V.I.C.: Se poate spune că învăţătoarea e a doua mamă pentru copil?
A.B. Cu siguranţă, da.
V.I.C.: Ce sentimente vă încearcă atunci când descoperiţi că un copil este talentat, că are ceva propriu numai lui, mai dincolo de lume?
A.B.: Atunci când întâlnesc astfel de copii, în timp ce mă bucur, simt mândria de a fi întâlnite ceva deosebit şi încerc să valorific performanţele lor.
V.I.C.: Puteţi să ne spuneţi cât îl ajută pe un copil faptul că mai întâi trece pe la grădiniţă şi apoi îl preluaţi dumneavoastră?
A.B.: Perioada petrecută de copil în grădiniţă îl ajută destul de mult în formarea şi pregătirea lui pentru şcoală.
V.I.C.: Presupun că trebuie să fiţi dotată cu o răbdare de fier ca să ţineţi cursurile. Am dreptate?
A.B.: Da. (Pe nerăsuflate, cu ochii mari). O răbdare ieşită din comun. Dacă nu eşti înzestrat cu o asemenea capacitate, nu poţi rezista în sistem. Fiecare copil este unic, are propriile nevoi şi dorinţe, iar noi, dascălii, trebuie să ţinem cont de particularităţile fiecăruia. Clasa nu este un tot unitar aşa după cum se crede dinafară.
V.I.C.: Se mai poate vorbi astăzi de „cei şapte ani de-acasă”?
A.B.: Cred că trebuie să ţinem seamă în permanenţă de cei şapte ani de-acasă, deoarece familia este principalul factor în formarea personalităţii şi comportamentului copilului în şcoală şi în societate.
V.I.C.: Care sunt metodele „de lucru“ folosite de dumneavoastră ca să atrageţi elevii?
A.B.: Cel mai important lucru în activitatea cu copilul este să-l atragi aproape de tine, să te simtă ca pe un prieten ce se află în preajma lui să-l ajute. Apoi, trebuie să le încurajezi copiilor dorinţa de a se exprima liber, de a-şi expune părerile, de a argumenta deciziile alese fără să fie îngrădiţi.
V.I.C.: Vă rog „să vă aşezaţi” în locul unui copil din clasă. Cum v-aţi uita din bancă la o învăţătoare ca dumneavoastră?
A.B.: Ce să spun eu aici? (Caută, parcă, un sprijin privind pe fereastră. Pauză). Fiecare copil mă percepe într-un anumit fel, dar în general îl simt că e aproape de mine.
V.I.C.: Părinţii copiilor vă ajută în procesul acesta de a învăţa elevul să ţină creionul cât mai temeinic în mână?
A.B.: Da. Colectivul de părinţi ai clasei la care predau este format din oameni responsabili, dornici să-şi ajute copiii, oferă ajutor în procesul educativ şi merită aprecierile mele.
V.I.C.: Întotdeauna m-a uimit atitudinea copilului de la ţară care a trebuit să înveţe, să fie serios, ca să scape de lipsurile care îl năpădeau de pretutindeni şi să devină un bun profesionist. Să scape, cu alte cuvinte, din chingile unor prejudecăţi, a unui trai nu prea uşor.
A.B.: Aşa este. Copilul de la ţară este mult mai serios, mai dedicat scopului de a ajunge cât mai sus.
V.I.C.: Primăria vă ajută cu altceva în afară de un corn, un măr şi un pahar de lapte?
A.B.: Cred că ar trebui o activitate mai susţinută din partea acestei instituţii în problemele administrative ale şcolii.
V.I.C.: Mai există cazuri când sunteţi nevoită să mai trageţi un copil de urechi, să-l mai atingeţi şi cu o nuia la palmă?
A.B.: Nu!… Nu!… Nici nu se pune problema. (Şi mă „fixează” cu ochii mari).
V.I.C.: Ce părere aveţi de nesfârşitele reforme din învăţământ?
A.B.: Schimbarea, se spune, este benefică, constructivă de multe ori. Dar în sistemul de învăţământ a avut loc o avalanşă de modificări, fapt care a adus şi duce la incertitudini permanente.
V.I.C.: Care sunt relaţiile între elevi? Există violenţă în şcoală?
A.B.: Există o violenţă verbală, mai puţin fizică, iar aceasta din urmă, când se manifestă cel puţin la clasele mici, o consider inofensivă, ceva ce aparţine de temperamentul fiecăruia.
V.I.C.: Care este astăzi statutul învăţătorului, care odată era socotit un stâlp al societăţii!
A.B.: În nici un caz nu mai este vorba de statutul învăţătorului de altădată. Cum percepeţi dumneavoastră astăzi acest statut, când mai nimic nu merge în România?
V.I.C.: (Ridic din umeri, o privesc răsuflând din greu, îmi răsucesc mâinile cu palmele în sus şi cu degetele răsfirate, de parcă aş aştepta ceva de dincolo de noi şi de lume). În sfârşit!… Ce influenţă are asupra copilului internetul, televiziunile, mass-media în general?
A.B.: Această tehnologie de ultimă generaţie are rolul ei, dar problema este că îndepărtează copilul de adevăratul izvor de înţelepciune – cartea. Adevărul este trist, dar copiii în ziua de astăzi ştim cu toţii că nu mai citesc.
V.I.C.: Descrieţi, vă rog, atmosfera din cancelarie!
A.B.: Cancelaria este locul unde ajung mai rar deoarece în recreaţii sunt alături de copii şi-mi ocup timpul cu activităţi ce ţin de clasă, de pregătirea lecţiilor, de supravegherea copiilor etc.
V.I.C.: Care este „asul” din mâneca unui învăţător şi pe care îl „joacă” la un moment dat ca să asigure succesul elevului?
A.B.: Măiestria.
V.I.C.: Cum este atmosfera din cartierul Poiana Colnic?
A.B.: Este una în concordanţă cu vremurile pe care le trăim astăzi.
V.I.C.: Nu simţiţi nevoia să vă implicaţi în viaţa cartierului?
A.B.: Simt nevoia de a mă implica în problemele comunităţii, mă dor anumite lucruri, dar nu am puterea de a face nimic în acest sens.
V.I.C.: Păi puteţi să vă înscrieţi în politică şi de aici până la consilier local nu mai este decât un pas. Aici şi acum ar fi nevoie de oameni ca dumneavoastră, de lideri. Păcat!…
A.B.: Nu simt nevoia de a urma acest pas!
V.I.C.: Uitându-vă la copiii pe care „îi dădăciţi” în clasă, ce credeţi că îi aşteaptă la orizont?
A.B.: Hmmm! (Oftează prelung şi iar „se refugiază” prin fereastră. Pauză… „Revine”). Sperăm cu toţii că vor veni şi vremuri mai bune şi ca aceşti copii să ajungă oameni demni, cu suflet faţă de glia strămoşească.
V.I.C.: Transmiteţi, vă rog, un mesaj de sfintele sărbători ce se apropie!
A.B.: Doresc ca sărbătoarea Naşterii Domnului să ne aducă tuturor gânduri curate, pace şi lumină în suflete şi multă sănătate. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ceea ce avem, iar la anul care se apropie cu paşi repezi să ne îndeplinească toate dorinţele.

***

E imposibil, mi-am zis la plecare, ca prezenţa domnişoarei învăţătoare Alina Bulei, să nu „semene” şi sămânţa invidiei în jurul domniei sale. Dar acest sentiment, în nefirescul lui, e o dovadă că astăzi am stat de vorbă cu un om ce luminează locul unde se găseşte pe parcursul zilei. Şi ferice de oamenii din cartierul Poiana de sus că are cine le deschide un drum spre orizonturi unde candela speranţei arde necontenit. Nu-i aşa doamna profesoară, Savu Eliza, directoare adjunctă a şcolii din Poiana?

You may also like...

Leave a Reply