Scrisoare deschisă domnului Păunescu Andrei, cartierul Ghioşeşti, nr.436A, Comarnic

vasile ioan ciutacu

Tinere,
Fără doar şi poate, la postările tale pe Facebook legate direct de persoana mea, nu trec cu vederea peste unele vorbe înţelepte care spun că e mai bine unora de teapa ta să le răspunzi tăcând. Dar am crezut de cuviinţă că, acum, nu e momentul şi nici cazul, ţinând seamă de faptul că dumneata nu eşti altceva decât un „pion otrăvit”, împins o pătrăţică mai în faţă, de nişte neica nimeni dornici aprig să ajungă cu orice preţ, în postura mult râvnită de lupi flămânzi, paznici la oi. Aceştia, profitând de faptul că ştiu câte parale îţi face pielea, te-au aruncat în focul luptei mărginindu-se ca ei să asiste la duel, laşi şi fără scrupule, fiind cu ochii în patru numai, cum spuneam şi altădată, pe ciolanul suculent al puteri, promiţându-ţi, probabil în caz de reuşită (ferească-ne Dumnezeu!) o ciozvârtă (a se citi vreun scaun de consilier numai cu două picioare). În afară de asta, regret că nu mai am vreme ca să „verific” dacă tu, trecând mai departe prin „fluviul timpului”, eşti în stare „să răstorni” cu totul încă o vorbă înţeleaptă a poporului român, cum că ai înşelat toate aparenţele şi că niciodată aproape n-ai fost în postura de a tăia frunze la câini. În orice caz, am de ce să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai dat gratis ideea ca să fii „actorul” ideal al unei viitoare nuvele, petrecute în aceste vremuri în care bunul simţ şi cei şapte ani de acasă sunt de-acum, după cum vezi, poveşti de adormit… pisici. Apoi, din spusele tale, cum ar zice, bunăoară, un „prieten”, reiese că ai citit pe diagonală tot ceea ce am scris în ziare, (fireşte, după „putirinţele” mele limitate!) despre realitatea crudă, monstruoasă, prăfuită, aproape de neînchipuit dacă n-am trece prin ea, învechită, în care se zbate astăzi Comarnicului datorită nouă, tuturora. Toate acestea le-am adus la cunoştinţă edilului interimar, mergând până într-acolo încât mi-am făcut duşmani în cadrul administraţiei locale. Am procedat aşa pentru că, în toată viaţa mea de până acum, n-am putut să mă port cu mănuşi când am observat ce este în neregulă prin cetate. Am scris în ziare arătând realitatea în aşa fel încât să fim în stare şi noi, românii, ca niciodată să nu mai votăm cu… burta, ca până acum – vorba unui om de cultură. Când s-au făcut lucruri bune, trainice pentru comunitate, evident că am înmuiat adânc tocul în cerneala tipografică. Bineînţeles că nu mi-a fost indiferent suflul societăţii româneşti, încă din 1989 (atunci am luat-o de mână pe primăriţa Comarnicului dând-o afară din sediu. Mai sunt martori şi hârtiile care dovedesc lucrul acesta). Am şi eu, ca şi dumneata, acest drept de a fi atent la campaniile electorale şi dacă poţi să înţelegi că m-am înşelat aproape de fiecare dată suferind ca un câine, vei avea imaginea unui om care s-a bătut pentru dreptate şi adevăr şi care acum, spre amurg, îi e lehamite că după douăzeci şi şase de ani de la revoluţie, n-am reuşit să scoatem fărădelegea şi mentalitatea prostească din ţară, ca să fim, evident, în concordanţă cu timpurile în care trăim. N-am făcut altceva decât să dăm cu barda în Dumnezeu şi să „producem” pe bandă rulantă indivizi de care „fug” până şi cioburile de oglinzi din calea lor ca să nu-i vadă! Fie, îţi mai răspund şi la ultima curiozitate care îţi „macină” în gol creierii şi sângele. Da, sunt cetăţean de onoare al oraşului Comarnic. De ce? Asta ar trebui să întrebi, matale, Consiliul local care, de fapt, „gestionează” oraşul. Nu ştiu de cunoşti că am scris cinci volume de poezie, bine primite de critica literară (şi nu mă laud, e un adevăr!). Pregătesc acum, dacă te interesează, un roman parabolă a timpurilor în care trăim, unde ai locul şi dumneata. Am „înseilat” o seamă de povestiri, schiţe, pamflete şi care au văzut lumina zilei în diverse publicaţii. Am realizat numeroase interviuri cu personalităţi din diverse domenii de activitate (cultură, educaţie, societatea civilă, sănătate, sport, culte, copii etc.) care au văzut, de asemenea, lumina tiparului în diverse reviste literare, cotidiene, publicaţii din ţară, Canada şi SUA. Probabil, consilierii locali au ţinut seamă de toate acestea şi nu s-au sfiit, după ce le-au cântărit bine, să ridice mâna în sus pentru ca eu să fiu onorat. Ţin, tinere, să-ţi precizez că în acea şedinţă de Consiliu local, când, repet, am avut onoarea să primesc acest titlu, în cuvântul meu de mulţumire am afirmat: <<Doresc să cred că astăzi ceea ce mi se întâmplă mie aici este un OMAGIU ADUS POEZIEI pe care marele poet Luis Cordoza de Aragon nu se sfiia să afirme că e unica mărturie concretă“ a existenţei omului>>! Priceput-ai? Cu alte cuvinte, sunt un ţăran din ţinuturile Colţilor de Nisip unde sunt liber ca pasărea cerului şi unde – „îmi permit” – să scriu – nedând din coate – într-o singurătate dumnezeiască. Mă bucur că, adeseori, sunt căutat aici pentru ceea ce produc pe plan literar şi-i mulţumesc Proniei Cereşti că mai pot lupta ca ţara să trăiască într-o normalitate firească, bazată pe respectul între oameni şi pe un trai decent, fără atâtea lichele care ne sugrumă şi indivizi ce nu gândesc mai sus de genunchii broaştei. Aşa că, „dragă prietene”, vezi că nu eu stau în calea fericirii tale!… Ci tu însuţi că „aquila non capit muscas“. Ce te faci însă dacă, spre exemplu, plimbându-te verde de iubire printr-un parc cu aleasa inimii tale ţinându-te de mână, sub un înnebunitor clar de lună şi ai să auzi muzică folk pe versurile mele? Şi să te închini, îngropându-ţi genunchii în podea, ca nu cumva odraslele tale, şi a celor care te-au „împins” înainte, vor trebui să studieze poeziile mele. Ce te faci atunci?…
Cu compasiune,
Vasile Ioan Ciutacu

P.S. Un sfat. Dacă ţi s-a întâmplat ca pe drumurile publice ale Comarnicului, sârmele – cum susţii – ţi-au distrus cauciucurile, eşti fără de minte dacă nu te duci la primărie ca să-ţi plătească despăgubirile constatate de un expert autorizat. Şi mai am o rugăminte! Prietenul tău, Jan Jan care, neavând ce face, a postat şi el pe Facebook, sub dumneata (nu stabilesc eu ierarhia!) că am fost „sluga primarilor”, roagă-l, din partea mea, să-l întrebe pe Botoacă – fiindu-i la îndemână, sau pe ceilalţi primari care trăiesc, cât de comod le-am fost eu ca subaltern, afirmând că niciodată n-am putut fi în stare să iau praful sau firul de păr care nu exista pe umerii şefilor, gest tipic, simbolic, de făţărnicie, aşa după cum fac unii!… Acelaşi…

You may also like...

Leave a Reply