„SINAIA VECHE“

Un articol publicat de Mihai Haret în 1928 în Al treilea anuar al Bucegilor

sinaia zona Pietii

Pe la 1828-1830, adică acum un secol, în tot cuprinsul Sinaiei de azi, exista un singur cătun, Izvoru, cu 24 familii de contribuabili ce aveau 20 care cu 2 sau 4 boi. Drumul Prahovei zis şi Drumul Domnişorilor, larg abia de 3 la 4 m, traversa în lung această modestă aglomeraţie pe care o părăsea în partea ei nordică, coborând în Prahova pe aceiaşi pantă ca şi azi, dar care atunci era ca şi o râpă. Dincolo de Zgarbura, drumul urca din greu la mal cam pe unde sue azi str. Viitorului de la cantina Costinescu în sus spre str. Carol. Pe timpul acela deci, singurul drum natural – căci şoseaua naţională n’a fost terminată de cât în 1865 – care tăia în două pădurile virgine ori livezile singuratice ale acestei încântătoare regiuni era drumul primitiv al Prahovei, din care la un moment dat se desfăceau două ramuri: primar, suia la mănăstire prin Drumul Dracului; a doua, cobora de la mănăstire prin panta râpoasă, dominată azi de chioşcul din spate, şi răsbea, jos în Prahova, chiar la valea Peleşului. Intervalul, coprins între Izvoru şi Valea Iancului era o imensă livadă mărginită la apus de pădurea care şi azi se vede în dosul străzei Carol, iar de alungul Prahovei se îndindea o luncă de anini, impracticabilă prin mâlul, buturugile şi bolovanii grămădiţi de apele furioase ale acestui năbădăios râu. Între Valea Iancului şi parc, era pădure seculară de fag şi brad, iar locul ocupat azi de parc, până sus dincolo de mănăstire – şi către miază-noapte până jos la Gura Pădurei era iarăşi o imensă poiană sau livadă. Aci la Gura-Pădurei se desvolta spre Buştenii de azi, o pădure deasă şi întunecoasă care dedea rece în spate călătorilor de pe Valea Prahovei. De aceea chiar s’a şi numit acest loc Gura-Pădurei. Pe Valea Iancului unde e azi banca „Albina” adică la colţ cu drumul Prahovei care urma cam traseul străzei Carol, era un han zis al mănăstirei şi numit hanul lui Iancu fiind ţinut de un oarecare Ianculescu, vestit prin soţia sa, femee frumoasă şi cu temperament. Acest han, trecând din tată în fiu, a fiinţat de pe la 1780 bână pe la 1870, când existenţa sa numai avea rost. Autorul acestor rânduri a cunoscut pe ultimul descendent foarte degenerat, al frumoasei cârciumăriţe, iar Valea Iancului de la acest Ianculescu îşi trage denumire. Până acum câţiva ani, pe malul drept al Văei Iancului, se mai putea vedea un rând de meri bătrâni plantaţi pe la 1830, de un oare-care Ioan Bunea din Breaza-de-sus în onoarea Ienculesei, pe care o curta. Şi profesorul Vaillant a cunoscut pe Ienculeasa. La Gura-Pădurei a existat – dar numai vre-o zece ani – un han, asemenea zis al mănăstirei, ţinut de un oarecare Gheorghe Şeringa din Grind (Transilvania), care se mutase de pe Şeţu, unde până la 1835 ţinuse un han de drum mare la colţ cu Valea lui Bogdan, nu departe de gara Valea Largă pe drumul Comarnicului. Numitul Şeringa a părăsin pe la 1845 meseria de hangiu, făcându-se chirigiu de oarece avea acum car cu şease boi, vaci şi oi cu lapte. Ceva mai târziu, pe la 1848, s’a angajat cu anul ca cărăuş al mănăstirei împreună cu un oarecare Moise Bucur Bogoslovu originar din Izvor. Ei aduceau la mănăstire vin din Valea Negovenilor (Viile Călugăreşti) unde la 1731 Michai Racoviţă confirmă sborul a patru joi de la târgul ce se făcea acolo; porumb şi mălai de la moara Bobolia, sare de la Slănic, postavuri şi diverse alte articole de la Braşov şi Ploeşti, iar într’acolo cărau brânzeturile cari prisoseau călugărilor şi pe cari le desfăceau unde puteau. Aceşti doi chirigii au făcut toate transpoartele de la construcţia bisericei noi a mănăstirei Sinaia.
Gheorghe Şeringa şi familia lui au fost primii locuitori ai cătunului Gura-Pădurei. Hanul lui, părăsit în 1845, ca şi casa lui, erau pe stânga Prahovei, căci pe acolo trecea drumul Prahovei, adică chiar pe unde sunt şi azi spre Poiana-Ţapului, ultimele case din partea aceea. În afară deci de locuinţele din Izvor, de hanul lui Iancu, ca şi de mănăstire cu dependinţele ei, călătorii de acum o sută de ani, nu întâlneau pe întreagă această întindere de mai bine de 5 km nici o altă casă, nici un alt adăpost, afară doar de stânile numeroase la epoca de care vorbim dar cari erau în afară de drumul mare. Cu începerea secolului trecut şi până către jumătatea lui, ba chiar şi dincoace, viaţa pastorală însoţită de transhumanţă era atât de în floritoare în cât după tradiţiile ce ne-a fost posibil să culegem, erau prin partea locului opt stâne şi căşării, numărând la un loc 3.000-4.000 capete de oi, în afară de cele cari pe Bucegii propriu zişi erau aproape tot atât de numeroase ca şi azi. Pe locul casei Strasman, sus pe Furnica, chiar sub platoul Vânătorilor care atunci era vârf de munte (vezi M.Haret – Castelul Peleş), a fost până pe la 1865 stâna mănăstirei Sinaia, care-şi trimetea laptele la fabricat jos în Valea Căşăriei, la căşăria situată chiar pe locul unde azi sunt construcţiile de piatră, neterminate, ale lui Pasăre. Mai sus ceva, pe Valea Lupului cam prin dreptul vilei Teişeanu, mănăstirea avea şi o târlă de sterpe. În poiana Iancului, pe unde şerpueşte azi la deal str.Brătianul între vilele Sabba Ştefănescu şi Dattelkremer, se află stâna lui Ianculescu-hangiul, iar pe platoul, ocupat acum de Spitalul Sinaia, era stâna Izvorenilor. Comărnicenii aveau şi ei patru stâne sau târle pe locul ocupat azi de Sinaia şi anume: una în poiana lui Oppler peste Peleş, alta pe Şeţu, a treia o târlă cam pe unde sunt azi, cartierele de pe calea Codrului şi a patra într’o poiană mare şi frumoasă la dreapta funicularului Costinescu şi numită „poiana lui Moise” azi invadată de pădure. Ruinele acestei stâne au subsistat până în adolescenţa noastră, adică până prin 1905. Circulaţia între aceste bordee şi stâne era destul de activă vara, şi numeroase poteci bătute se întretăiau în toate sensurile prin imensa livadă ce ocupa locul Sinaiei de azi, pătată – dupe cum arm arătat – de un singur pâlc de pădure mai important. Unele străzi din Sinaia, urmează chiar traseul acestor bătrâne poteci. Una din ele şi cea mai importantă era chiar drumul Vârfului-cu Doru şi al Strungei. Ea începea din drumul Prahovei, chiar din punctul unde se desprindea ramura care prin Drumul Dracului urca la mănăstire, adică din dreptul băcăniei Gh. T. Dumitrescu, suind în sus, pe unde trec azi străzile Lascar-Catargiu, Vârful-cu-Doru, Furnica, pe lângă casa Brânduş şi răspundea sus în calea Codrului unde începe azi la Vârful-cu-Doru drumul vechi pe plai. Vezi: M.Haret, Castelul Peleş. Alte poteci, nu ne-a fost posibil să le desluşim. În orice caz, fapt cert este că mănăstirea Sinaia se află în afară de drumurile de circulaţie, astfel că ermiţii, locuitorii ei, nu aveau a fi deranjaţi la fiecare trecere de călător. Se înţelege deci ce viaţă tihnită duceau sfinţii părinţi în mijlocul Naturei primitive şi cât trebue să fi regretat ei liniştea trecută. Şi acum am putut schiţa sumar, starea de primitivitate a locului ocupat azi de Sinaia, acum un secol şi mai bine, ne putem da seama de sforţările uriaşe ce au trebuit depuse, pentru ca numai în 40-50 ani să se fi întâmplat formidabila transformare pe care o avem azi sub ochi. Vederile ce însoţesc acest articol dau o idee destul de precisă asupra începuturilor localităţei. Se poate remarca în deosebi, ce lumină multă şi vedere deschisă era în Sinaia de acum 40-50 ani şi greşala mare care se face azi, lăsându-se pădurea să invadeze totul, ceeace e un rău, căci – la munte în deosebi – cea mai elementară cerinţă higienică este; soare şi lumină din belşug. Un fapt e sigur; că acum 45 ani, părinţii noştri nu se plângeau la Sinaia de umezeală, cum se plânge azi – de altfel cam pe nedrept – multă lume. Să se facă o defrişare raţională a oraşului şi imediat ar dispare orice urmă de umezeală.
Mihai Haret.

Notă: Datele acestui articol ne-au fost în întregime comunicate de răposatul Arhimandrit Mitrofor Nifon Popescu, de fericită memorie, fost stareţ al mănăstirei Sinaia, decedat la 9 fevruarie 1909 şi care m’a onorat chiar de copil, cu o părintească şi aleasă amiciţie.

You may also like...

Leave a Reply