Ion Bulei: „Adevărata cultură este aceea a elitelor”

Interviu realizat de scriitorul Stelian Ţurlea

Cuvânt înainte
Stau în cameră şi mă uit pe fereastră. Primăvara a izbucnit din toate puterile de parcă i s-au dat drumul la toate vanele. Pe colină se vede bradul copilăriei noastre (al meu şi al domnului profesor, istoricul de mare forţă, Ion Bulei). Este o Mecă a noastră. Iarna belalie care a fost l-a împiedicat să vină la casa părintească, aşa încât i-am simţit acut lipsa. Mi-au ţinut de urât, ca să spun aşa, cărţile de mare valoare ale domnieie sale cât şi interviurile date prin diverse reviste sau cele de pe postul radio. Având în vedere că pe 10 ianuarie 2014 scriitorul Stelian Ţurlea i-a luat un interviu de excepţie şi de mare interes, pe care l-a publicat în „Ziarul de duminică“, i-am cerut voie domnului istoric Ion Bulei să-l republicăm, spre informarea dumneavoastră, în „Ziar de Sinaia“. Răspunsul a fost: „Cu cea mai mare plăcere!… Salutare oamenilor deosebiţi de pe Valea Prahovei!“ Stau în cameră şi mă uit pe fereastră la bradul de pe colină aşteptându-l mereu pe domnul prof.univ.dr. istoricul Ion Bulei să vină, şi sub poalele arborelui copilăriei noastre, să-mi spună, spre bucuria sufletului, că la urma urmei, istoria este o poveste tot atât de frumoasă aproape ca viaţa transfigurată prin vise. Cercetător (1971-1990), profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (din 1993), diplomat (ataşat cultural Roma, 1990-1993, director Institutul Cultural Roman de la Venezia, 1997-2003), autor a 18 cărţi singur autor, 38 în colaborare, peste 140 studii şi articole. Premiul Nicolae Iorga al Academiei Române. Premiul Uniunii Scriitorilor. Premiul revistei Magazin istoric. Decorat cu Steaua Romaniei, în grad de cavaler. – Domnule Ion Bulei, sunt ani buni, aproape un deceniu, de când n-aţi mai stat de vorbă cu „Ziarul de duminică”. Dar oricâte schimbări s-au produs în acest deceniu în societate şi cu noi, constat că ne punem aproape aceleaşi probleme, care nu sunt de ieri, de azi. E cumva vorba aici de un destin istoric?

– Prin profesia mea eu ştiu că istoria se repetă. Istoria comunităţilor, dar şi istoria fiecăruia dintre noi. De fapt, nu istoria se repetă, ci situaţiile în care omul şi colectivele umane se găsesc odată cu curgerea timpului. O întrebare ca aceasta ridică şi o chestiune formală: ce înţelegem noi prin fapt istoric? O schemă de filosofie a istoriei, ca aceea trasată de Hegel, simplifica drastic lucrurile. Pentru filosoful german trebuia să tragem o linie între faptele accidentale şi cele necesare. Evident, numai faptele necesare erau fapte istorice. Kant a abandonat această schemă. Şi nu numai el. Pentru cei mai mulţi urmaşi ai lui Hegel nu există fapte istorice, ci numai fenomene istorice şi doar ele sunt obiect al experienţei istorice. O experienţă care presupune o operă şi un interpret, cum bine observa cercetătorul italian M. Mastrogregori. Sau cum o făcuse încă din 1906 M. Bloch, constatând că înlocuirea unui fapt istoric cu un fenomen istoric presupunea şi un observator care să facă distincţia. Şi acela nu putea fi decât istoricul. Adică cercetătorul care să construiască modele ştiinţifice de analiză, fără de care experienţa istorică nu există. Astfel de modele au şi construit M. Bloch şi L. Febvre. Ce observăm în zilele noastre e dizolvarea faptului istoric în acela de experienţă istoriografică, iar conceptul de document în acela de mărturie, de urmă. Suntem sau nu de acord, istorie pare să fie totul, tot ce ni se întâmplă. Istoria arată schimbarea necontenită a împrejurărilor umane, relativitatea lucrurilor, influenţa patimilor şi rolul imponderabilelor şi ne convinge de nevoia adaptabilităţii. Prin 1926, I.I.C. Brătianu îi spunea soţiei sale: „Que c’est triste l’étude de l’histoire”. Dacă ar fi amestecat istoria cu experienţa propriei sale vieţi I.I.C. Brătianu n-ar fi avut de ce să se plângă. Dimpotrivă. Deci, dacă ne convingem de adânca filosofie a schimbării („e veşnică pe lume doar schimbarea” rezuma Shelley toată această filosofie) acceptăm totul, ne adaptăm şi mergem înainte. Noi în rând cu lumea. Aceleaşi probleme şi întrebări şi le-au pus şi cei care ne-au precedat, ni le punem şi noi şi le vor pune şi cei de după noi. Totu-i relativ. Un om cu deosebire inteligent, scriitorul francez Paul Morand, care i-a cunoscut bine pe români, observa nu fără amuzament în 1935 la Bucureşti circulând prin oraş şi maşini Ford şi căruţe trase de boi! O lume a relativului, unde intelectualul francez constata indulgenţă, adaptabilitate, optimism, un fel de nepăsare istorică, unde nimic nu era luat cu adevărat în serios, pentru că nimic nu merita să fie luat. Şi toate acestea într-un loc în care natura e frumoasă, locurile sunt pitoreşti, oamenii sunt ospitalieri, arta e originală, ca şi cântecele populare!. Un spaţiu de contraste.

– În mai toate cărţile dumneavoastră, nu puţine, v-aţi ocupat de modernizarea României care a însemnat şi europenizarea ei. În ce a constat, pe scurt, acest proces?

– Modernizarea nu a însemnat şi europenizare. A însemnat chiar europenizare. Cel puţin ca intenţie. Mai bine ar fi să spunem modernizarea nu a României, ci a spaţiului românesc. România nu zicem decât de la Al. I. Cuza încoace (zicem noi, românii, pentru că Europa nu ne zice astfel decât după Congresul de la Berlin din 1878). Un spaţiu românesc neuniform, având un statut diferit, fiind sub diferite stăpâniri. De aceea procesul de înnoire a fost şi el neuniform. Modernizarea nu a început în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate în tot spaţiul românesc. Cel mai vizibil ea s-a făcut în Bucovina, Transilvania şi Banat, provincii aflate până în 1918 sub stăpânirea Austriei sau a Austro-Ungariei. A urmat în Veche Românie şi cu mai puţine efecte în Basarabia sub stăpânire rusă. În teritoriile din afara Vechii Românii modernizarea a început să se facă şi s-a şi făcut o bună perioadă prin intermediul statelor în componenţa cărora ele se găseau şi odată cu restul teritoriului acestora. Nu în puţine domenii ea a fost mai puţin resimţită de românii din aceste spaţii, asupriţi politic. Mai cu seama în Veche Românie modernizarea a luat o formă precipitată. Adică, de la un capitalism primar, cum era înainte de 1821, 1829, s-a ajuns repede la unul comercial şi, la sfârşitul sec.19, la unul industrial, cu regim protecţionist, dominat de ideea valorificării rapide a bogăţiilor ţării, pentru ca în preajma primului război mondial să se ajungă la un capitalism organizat cu marea finanţă şi cu capital de stat, astfel că între 1829-1914 românii au trecut prin toate etapele evoluţiei sociale şi economice capitaliste. La începutul sec.19 sistemul lor legislativ era bazat pe „legea veche” şi pe „obiceiul ţării”. Garanţiile individuale ale acestui sistem rămâneau la discreţia şi „la simţul dreptăţii boierilor”. Din această fază, trecând prin revoluţia de la 1848 şi prin lupta pentru unire, s-a ajuns direct la regimul Convenţiei din 1858, la Statutul lui Cuza şi mai ales la Constituţia de la 1866, bazată pe concepţia individualistă burgheză. Etapele clasice ale evoluţiei capitaliste au fost comprimate sau chiar anulate. În Apus modernizarea a cunoscut o desfăşurare relativ lungă, ceea ce a îngăduit sedimentări şi maturizări timp de mai multe generaţii. La români, ca şi la alţii din această zonă a Europei sau din altele, viteza trecerii de la o etapă la alta n-a lăsat timp pentru sedimentări asemănătoare. Aceasta a şi determinat în bună măsură receptarea modernităţii ca o succesiune de „forme fără fond”. De observat că în spaţiul românesc rezistenţa contra modernizării n-a luat forma ostilităţii, a împotrivirii făţişe.Tradiţionalismul românilor n-a luat forme ideologice active, în politică ei nu sunt antimodernişti decât sentimental.

– Cum s-au petrecut lucrurile, care au fost căile de modernizare a României, de unde au început lucrurile – din sfera politică, din sfera economică?

– De unde a început modernizarea? De la banalul sac cu grâu, cum spunea St. Zeletin. Occidentul a vrut să-şi extindă aria sa de manifestare, să-şi lărgească piaţa de desfacere a mărfurilor sale (oare nu observăm în zilele noastre acelaşi lucru? Apropo de faptul că istoria se repetă). Şi occidentalii au introdus formele lor de manifestare. Nu ocaua pentru greutate, ci kilogramul, nu cotul, ci metrul ca unitate de măsură. Ce propunea Occidentul era superior la ceea ce oferea mediul local. Şi s-a impus. Am dat doar două exemple de felul în care s-a făcut modernizarea. Evident, nu în toate domeniile aşa simplu, prin simplă preluare. Nu în toate prin copiere pur şi simplu a modelului occidental. Începutul modernizării s-ar putea spune că e e în domeniul economic. Dar influenţa pe care o au ofiţerii ruşi asupra felului de a se îmbrăca, de a se distra, de a gândi al protipendadei din Principate sau educaţia tinerilor aristocraţi în şcolile Apusului sau cu educatori şi profesori străini tot impulsuri de modernizare sau chiar modernizare se cheamă. Când vapoa­rele engleze, franceze sau austriece încep să încarce din porturile româ­neşti de la Dunăre produse ale pământului românesc, totul începe să se schimbe în Principate. Raporturile cu Occidentul acţionează ca un pivot. Ele cer adaptarea instituţiilor publice, a sistemului politic la un nivel apro­piat ţărilor partenere de comerţ. Trebuiau apoi create legi comerciale sigure, trebuia modernizată viaţa juridică. Cum scria economistul român Ştefan Zeletin: „Invazia capitalismului în România a ridicat circulaţia mărfurilor la nivelul vieţii moderne şi modernizarea a antrenat cu ea întreaga societate”. Românii asimilează cu mare uşurinţă formele noi. Ceea ce n-a însemnat însă că au renunţat la respectarea unui anume organicism al vieţii specific firii lor. De aceea asimilarea rămâne adesea incompletă, iar specificitatea nu ajunge să se definească suficient ideologic.

– Şi în 2013 se vorbeşte despre modernizarea României. Ce credeţi că înseamnă modernizare astăzi când trăim în postmodernism?

– Modernizarea la noi a cunoscut mai multe etape. Una până la primul război mndial, o alta trăită de România Mare în interbelic, o alta a unei experienţa eşuate, experienţa socialistă, şi cunoaşte o nouă fază în anii de după căderea „socialismului multilateral dezvoltat”. Modernizarea este un proces continuu. Sortit să rămână la români şi la toate popoarele asemănătoare nedesăvârşit. Postmodernitatea e o contemporaneitate continuă.

– Aţi spus odată că Napoleon al III-lea ar trebui să aibă statui peste tot la noi. De ce?

– Napoleon al III-lea da, ar trebui să aibă statui peste tot (nu are decât una, de fapt un bust în apropiere de Piaţa de Gaulle). Ar trebui să aibă pentru că a introdus principiul naţionalităţilor în relaţiile internaţionale, îngăduind şi românilor, aşa cum le-a îngăduit germanilor şi italienilor, să-şi construiască statul naţional modern. Pentru că a sesizat marea importanţă la Dunăre a Principatelor române şi a susţinut direct unitatea lor într-un stat modern. Pentru că, dacă n-ar fi fost el, unirea românilor ar mai fi avut cine ştie cât de aşteptat. Da, Napoleon al III-lea, înfrântul de la Sedan pentru francezi, pentru români a fost o mană cerească.

– Aţi scris cea mai bună istorie a Partidului Conservator. Mai înseamnă ceva conservatorismul astăzi, valorile lui?

– Conservatorismul în zilele noastre înseamnă apărarea valorilor ameninţate de năvala culturii de masă, tot mai agresive. Înseamnă reacţia elitei împotriva unor stări de fapt. „Cu slăbirea legăturilor de castă, de clasă, de corporaţie, de familie între oameni, ei primesc un important impuls de a se ocupa de nimic altceva decât de interesele lor particulare, de a nu se gândi decât la ei înşişi, de a se închide într-un feroce individualism unde orice virtute publică e destinată să piară”. Sunt afirmaţiile lui Alexis de Tocqueville. Acelaşi Tocqueville constata cum încet, încet, în vremea nouă, cetăţenii devin tot mai egali şi mai asemănători şi fiecare doreşte să fie aşa cum sunt toţi ceilalţi, constata „gigantica presiune a spiritului tuturor asupra inteligenţei fiecăruia”, felul în care încrederea în opinia publică devine o altă specie de religie, în care profetul e majoritatea. Apare astfel pericolul unui nou despotism, acela al majorităţii, cu atât mai periculos, cu cât nu controlează nu numai autonomia acţiunilor exterioare, dar anihilează autonomia spiritului şi loveşte în creativitatea inteligenţei. Aşa numita cultură de masă este o cultură săracă în idei originale şi bogată în schimb în idei generale, acceptate fără discuţie, pe baza unei aşa zise eficacităţi sociale. Oamenii au multă curiozitate, dar puţin timp liber, sunt agitaţi şi activi, dar au puţin timp pentru a gândi. Ideile generale îi scutesc de studiul cazurilor particulare. Vor succes dar fără mare efort. Oamenii au aceleaşi nevoi, obiceiuri şi gusturi similare. Din această cauză sub liberalism şi democraţie marile revoluţii intelectuale şi spirituale nu mai au loc. Peste tot şi peste toate se întinde un fel de materialism negator de orice transcendenţă.

Într-o societate de acest tip elitele devin mortificate. După Ortega y Gasset, un alt mare gânditor al conservatorismului modern, elitele au guvernat societăţile până la sfârşitul sec. 19. După aceea s-a întâmplat ceva catastrofic. Masele au răsturnat elitele şi li s-au substituit. Evident Ortega nu condamna bunăstarea adusă de societatea industrială. Dar problema reală era dominaţia exercitată de „omul masă”, înfrângerea aristocraţiei intelectuale, cu rezultate dezastruoase . Omul – masă e inert, nu are obiective de largă respiraţie, nu-şi pune întrebări, nu are inchietudini, nu respectă aristocraţia intelectuală, nu tolerează disensiunile de păreri. Realitatea progresului e evidentă pentru oricine, dar conservatorismul modern refuză optimismul vechiului istoricism şi respinge şi mitul progresului ca ceva automatic şi garantat. De reţinut trebuie să fie faptul că nu există progres sau evoluţie fără o ameninţare de involuţie şi de regres, fără risc. Şi societatea de masă este tocmai o astfel de perioadă de regres, de sterilitate. Analiza lui Gasset nu este reacţionară, este conservatoare. Ea pleacă de la adevăruri cunoscute. Pentru că, într-adevăr, trăim, în ultimul veac, într-o lume în care masificarea e tot mai extinsă, stimulată mult de mass-media, care are azi o putere enormă, în care cultura de masă face legea, impune modelele sale, produce modele culturale destinate să dureze un sezon. Ori adevărata cultură este aceea a elitelor.

– Din toate aceste motive intră în acţiune sau trebuie să intre conservatorismul în epoca noastră. Instrumentele folosite: libertatea presei, asociaţiile autonome în toate domeniile. Scopul: crearea unui spirit conservator din partea celor mai buni, un spirit împotriva tuturor rapidelor inovaţii şi improvizaţii în câmpul intelectual şi social. Individul nu poate ieşi de sub tendinţele distructive ale societăţii democratice de masă decât lărgind sectorul societăţii civile, decât propunându-şi ca obiectiv conservarea unor determinate valori care să salveze integritatea intelectuala şi morală a fiecăruia. Cu alte cuvinte, salvgardarea individului de tirania majorităţii, autonomia societăţii civile de opresantul aparat birocratic generat de societatea democratică de masă. Mai poate avea acest conservatorism valenţe politice, sau rămâne mai mult în sfera morală? Credem că rămâne predilect în sfera morală, potenţând curente mai la modă în politică. Să nu uităm însă că Margaret Thathcher şi Ronald Reagan sunt ai vremii noastre.

– Cum arată România anului 2013 faţă de România anului 1900? Puteţi face o comparaţie? În urmă cu un deceniu spuneaţi că vă scapă elemente foarte importante de devenire istorică…

– Comparaţii se pot face. Riscante, desigur. România anului 1900 era una optimistă şi încrezătoare. Progresele tânărului stat român modern erau evidente şi dădătoare de speranţă pentru românismul întreg. Iar românii din afara Vechiului Regat erau convinşi că vor trăi şi în România Mare. România lui 2013 e derutată. Intrarea ei în Europa e doar formală. Românii aşteptau mult de la o Europă către care tânjiseră. Au obţinut puţin. Societatea românească şi-a pus poalele în cap şi aşteaptă să vină Occidentul s-o facă să rodească. Ca în gluma cu cei doi soţi proaspăt căsătoriţi care nu ştiau ce să facă în noaptea nunţii. Şi ea a propus să stea amândoi cu picioarele desfăcute. Şi după asta ce facem ? a întrebat el. Aşteptăm să vină cineva să ne f–ă, i-a răspuns ea.

– Aţi scris foarte mult despre intrarea noastră în modernitate – şi pe înţelesul tuturor. Ce ar fi trebuit să învăţăm din această intrare şi n-am învăţat?

– Din strădania noastră de a ne moderniza ar trebui să învăţăm că imitaţia nu e bună, că numai spiritul critic e creator de valoare. Şi din „lupta” noastră cu istoria ar trebui să învăţăm nu doar faptul că există „o teroare a istoriei”, cum spunea Eliade. Şi această teroare de prea multe ori am simţit-o. Ar fi normal să ne gândim cu George Călinescu împreună, „că noi stăm pe o tradiţie culturală neîntreruptă, că… toată problema la noi este de a formula personalitatea nostră şi de a spori pe drumuri sigure creaţia de valori.”

– Sunteţi unul dintre cei mai admiraţi istorici în primul rând pentru temele abordate cu consecvenţă în cărţile dvs, în al doilea rând pentru stilul impecabil. Ce-i lipseşte istoriei, ca disciplină, pentru a fi îmbrăţişată de cât mai multă lume?

– Cred că istoria e îmbrăţişată şi cultivată de multă lume. Şi mai cred că dimensiunea istorică a existenţei noastre e una conştientizată. Dar, ca în atâtea alte domenii, de fapt în toate, şi în istoriografie e nevoie de slujitori credincioşi. Deocamdată există o generaţie nouă de istorici, capabilă, dar prea grăbită şi una mai veche, cam timorată, cu prea puţină îndrăzneală, pentru că prestigiul ei a fost pus sub semnul îndoielii de cei care spun că scriu „adevărata” istorie, care, de fapt, e aceeaşi.

You may also like...

Leave a Reply