Valea Superioară a Prahovei – 1928

Al treilea anuar al Bucegilor

„Pe valea Teleajenului, la Cheia, a vrut să-şi facă palat Vodă Carol. Dar calul care-i ducea s’a poticnit de o piatră. Şi asta e semn rău. Atunci a umblat pe valea Prahovei şi a ales locul din poiana Peleşului”. Aşa îmi destăinuia pe un vârf de munte, vântul care ne bubuia în urechi, un pădurar bătrân din Azuga, arătând cu gesturi largi, de o parte Clăbucetele îmbrăcate în păduri, până lângă piscuri, iar de altă parte colosala siluetă viorie a Bucecilor în poala cărora se resfirau casele albe ale Buştenilor. De sigur însă altele au fost motivele seriosului Principe care îşi cugeta adânc faptele, iar când le hotăra, le urmărea neclintit până la realizare. Spiritul său era politic, dar şi profund geografic. Perfect cunoscător al geografiei germane – şi aceasta înseamnă toată geografia vremei sale, fiindcă înseamnă Humboldt şi Ritter. Carol I era pătruns de valoarea elementului geografic în viaţa omenirii. O dovedeşte dorinţa lui de a întemeia „Societatea geografică română”, căreia îi acordă prezidenţia sa activă şi un program înţelept pe care contimporanii săi nu l-au înţeles şi nu l-au executat. Alegându-şi capitala de vară pe valea superioară a Prahovei el a dat însă dovadă că ştia să facă şi geografie practică, aşa cum numai un Domnitor mare şi priceput poate să o facă. Şi poate rezultatele au trecut cu ceva peste aşteptările sale. Puterile geografice de multe ori aşteaptă într’o stare de forţă latentă. Fapta unui om cu mâna fericită le poate pune în mişcare. Dar odată deslănţuite, ele îşi urmează cursul necesar, amplificate şi întărite de atâtea elemente neprevăzute, încât voia unui om, oricât de mare şi de puternic, nu le mai poate sta în cale şi adesea nici chiar îndrepta. În ultimul timp al vieţei Regelui Carol, splendidul Castel Peleş, atât de primitor înainte, începuse a se izola. Era nevoe să se amintească celor care uitau, că în jurul unei reşedinţe regale trebue să se facă un cerc larg de respect. Şi această nevoe se mai simte încă. În orice caz, valea superioară a Prahovei a fost descoperită de Carol I. El a fost Voevodul tânăr care a străbătut codrul secular, a dat ramurile într’o parte şi a deşteptat la viaţă nouă pe această „belle au bois dormant”, care visa de veacuri în poala „Babelor”, subt straja „Vârfului cu Dom” şi a enigmaticului „Omul”. Prin gestul Domnitorului Carol farmecul s’a rupt. Dar cu încetul a pierit şi idila. S’a dus timpul când pustietăţile codrului nu erau tulburate decât de clopotele blânde ale mănăstirii spătarului Mihai Cantacuzino. Modesta mănăstire albă s’a ascuns umilită între flori, în pătratul său de chilii bătrâne. Pentru lumea nouă s’a ridicat o altă biserică mai sveltă, mai sprâncenată, mai aurită, cu glasuri îndrăzneţe de clopote, luminată cu electricitate. În jur se revarsă cascada de vile şi de hoteluri între care nu lipsesc mai multe „Palace” şi o Ruletă de care ştiu şi anunţurile luminoase din teatrele Parisului. Trenurile de plăcere aruncă în fiecare sărbătoare valuri de bucureşteni setoşi de câteva ceasuri de aer proaspăt. Expressele coboară vijelios din culmea Carpaţilor aducând pulberea şi călătorii metropolelor occidentale, spre Bucureştii revărsaţi în mijlocul câmpiei, spre Constanţa, Constantinopole, Smyrna, – spre tot Orientul de feerie. Lungi convoiuri de cisterne, din care se împrăştie mirosul tare al păcurei şi benzinei, urcă greu dinspre Câmpina şi duc preţioasele sucuri ale pământului românesc pentru automobilele şi aeroplanele străinătăţii. Ele se încrucişează în gările largi cu alte convoiuri de lemne, retezate în masă de pe coastele munţilor cari nu cunoşteau înainte decât biata secure a pădurarului. Fabrici de var şi ciment, de cue, de postav, de hărţi, de mobile, de sticlă, de bere, mugesc în zori, chemând lucrători la muncă… Întreaga activitate distructivă – Raubwirtschaft – a omului civilizat, alături de eleganţa şi snobismul cosmopolit, care sperie şi supără pe visător şi pe romantic, dar care totuş e viaţa, în toată intensitatea sa, cerând jertfe, devastând pe alocuri, dar şi creând şi răsplătind din belşug.
Dar care sunt motivele acestei prefaceri a văii Prahovei? Căci, am spus, Castelul Peleş nu poate explica decât începutul. Alegerea unei reşedinţe de vară poate aduce un orăşel aristocratic de curteni, în jurul cărora se pot grupa un număr de furnizori. Aşa era Sinaia de acum 30 de ani. Gestul lui Carol I a avut însă urmări mult mai însemnate şi mai prelungi. Valea Prahovei s’a populat până la creştetul Carpaţilor şi continuă să se populeze. Ghirlande de sate s’au întins în jurul Bucecilor şi poate nu e depărtată vremea când grupările acum încă izolate se vor uni într’o horă continuă, umplând toate văile largi, coborându-se spre Ţara Bârsei, apoi urcându-se iar spre Bran, unul din „pasurile” cele mai însemnate ale trecutului nostru.
* * *
Întâiul din aceste motive este frumuseţea regiunii. Valea superioară a Prahovei e o vale surprinzător de largă pentru munţii noştri, cu un râu limpede, zbătându-se printre pajişti de o neînchipuită bogăţie de flori alpine. Păduri nesfârşite de fag şi mai ales de brad se aştern ca trena unei hlamide regale pe povârnişurile line, se încovoaie în falduri largi sau ocolesc pereţi de calcar, apoi se agaţă în şiruri dese şi tot mai mărunte până spre pieptul gol şi drept al muntelui. Rar întâlneşti în Europa o regiune de munţi cu flori mai frumoase şi mai felurite, iar în Elveţia nicăeri nu vezi un atât de admirabil veşmânt de păduri.
La aceasta se asociază viaţa apelor şi sceneria stâncilor. Pretutindeni pâraie larmuitoare îţi sar în cale, printre suculente foi de brustur largi ca nişte umbrele. Adesea cascadele îşi aruncă marama de argint de pe şeile culmilor până în adâncimi de sute de metri. Grupuri de stânci se înalţă în chip de turnuri ruinate sau de contraforturi de cetate, iar deasupra lor câte un brad lovit de trăznet îşi întinde braţele spre cerul de un albastru de smalţ oriental. Şi când ai urcat cu greu printre aceste stânci eroice, de multe ori cu mirare te vezi călcând pe o poiană aproape orizontală, suspendată ca un leagăn încălzit de soare, deasupra uriaşei păduri de brad care murmură în adâncuri şi împrăşie o mireasmă mai subtilă decât zmirna.
Dar mai cu seamă impresionează Bucecii, săltând dintr’odata, superbi şi goi, până la 1500 m deasupra pădurilor văii Prahovei, care şi ea domină cu aproape 1000 m nivelul mării. Desinând pe cer linii domoale, – căci în realitate ce se vede nu e o muchie ascuţită, ci marginea unui podiş, – cu forme de flanc variind dela creasta dinţată care se precipită în prăpastii, despărţind gâtlejuri umezite de o sudoare rece, până la largile circuri suspendate, cuiburi părăsite ale unor gheţari dispăruţi, în care şi acum întâlneşti la umbră limbi de zăpadă ocolite de pâlcuri de anemone, aceşti munţi, ori unde te-ai află pe vale, îţi atrag necontenit privirea şi necontenit îţi deşteaptă în suflet o surprindere şi un sentiment aproape religios. Au o majestate senină şi gravă,forme rigide şi preţioase ca ale unor odăjdii. Cu fruntea drept spre răsărit, în zori, când valea doarme acoperită de un borangic de rouă, ei încep să surâdă şi să se aprindă de o flacără de culoarea mărgeanului, până ce soarele îi atinge pe frunte cu mirul luminii sale. În această oră a dimineţii ei par de chihlibar. În miezul zilei, proiectaţi pe cerul limpede, ei se arată de culoarea nedefinită a „floarei reginei”, un cenuşiu pălit cu irizări fine de aur şi de ametist. Când soarele a scăpătat după piscuri, ei par o imensă umbră de opal, care se întunecă pe încetul în albastrul adânc şi răcoros al orelor de seară. Iar noaptea, când orăşelele adorm subt paza nenumăratelor lămpi electrice, când toate apele îşi limpezesc glasurile şi când din pădurile de brad se ridică sonorităţi prelungi de orgă, în lumina lunii ei se înalţă muţi şi grandioşi, cu licăriri de sidef şi cu prelingeri fosforescente aşa că nu îţi mai par de piatră, ci zămisliţi dintr’o substanţă aproape transparentă, şi de origine divină. Nu au formele ameţitoare şi sălbatice, claritatea rece şi hermina zăpezilor eterne ale Alpilor, nici tonalităţile pasionate ale Pirineilor, nici sculptura amănunţită şi decorul teatral al munţilor Rivierei, dar linia lor e simplă şi armonioasă ca a vechilor mănăstiri româneşti, masivitatea lor e originală şi impunătoare, iar variatele veşminte de lumină în care se îmbracă, au culorile stinse şi totuş calde, discreţia şi nuanţele fine ale costumului nostru popular.
* * *
Am insistat mai mult asupra frumuseţii acestui ţinut, fiindcă valea Prahovei e un loc de vilegiatură care îşi merită faima. Există însă şi alte cauze cari explică avântul regiunii. Aci trebue amintită situaţiunea sa geografică. Valea Prahovei duce la o trecătoare de înălţime mijlocie (Predeal 1032 m), prin care capitala ţării poate comunica, pe drumul cel mai scurt, întâiu cu Braşovul, vechiu centru comercial transilvan, iar de aci cu. străinătatea. O linie ferată de circulaţie internaţională trece în lungul văii.
„Pasul” Predealului a luat cu drept locul Branului, care era trecătoare umblată în trecut, deşi mai înnalţă, mai periculoasă şi mai cu ocol pentru ajungerea la Bucureşti. Branul însă moştenea tradiţia unei legături existente în sec. XIII, între Braşov şi vechile capitale muntene (Câmpulung, Curtea de Argeş, apoi Târgovişte), când în adevăr pe la Bran se putea face o legătură mai directă. Niciodată Branul nu va putea reveni la situaţiunea sa istorică, dar nici Predealul nu-şi va putea păstra situaţiunea privilegiată de azi. Căci el nedreptăţeşte o altă trecătoare, a Buzeului, mult mai coborîtă, prin care se pot trece bogăţiile României Nord-Carpatice de-alungul unei văi largi, bogate şi foarte populate, la porturile noastre fluvio-marine Brăila şi Galaţi. Linia internaţională va trebui să se bifurce dela Braşov: într’o parte spre Buzeu-Brăila şi mai ales pentru mărfuri, iar în altă parte spre Bucureşti-Constanţa şi mai ales pentru călători.
O altă cauză care dă viaţă regiunii Prahovei superioare este însăşi avuţia sa economică, alcătuită din păşuni îmbelşugate (care hrănesc numeroase turme de oi şi vite), păduri şi cariere, la care se adaugă energia procurată de ape şi în parte utilizată. Aceste avuţii, comune tuturor munţilor noştri, în această regiune au căpătat o utilizare unica la noi în jară şi de care nu sunt străine îndemnul şi fapta regelui Carol. Valea Prahovei e singura noastră regiune de industrie carpatică. Basinul Pietroşanilor, cu care ar putea fi pus alături, e specializat numai în extragerea cărbunilor, iar centrele metalurgice din Banat cad în afară de zona carpatică propriu zisă şi se află în ţinuturi de munţi mijlocii.
Regiunea Prahovei este caracterizată prin bogate şi întinse păşuni alpine. Nu numai masivul Bucecilor1 şi Leaotei ale căror suprafeţe înnalte de peste 1800 m permit întinderi mari de păşuni, dar şi numeroasele „Clăbucete” din stânga văii au vârfurile acoperite de păşuni. Prin o seculară îndeletnicire cu păstoria, limita pădurii în jurul acestor culmi a fost coborîtă la 1400-1500 m când normal ea ar fi trebuit să fie la 1700-1800 m. În legătură cu aceste păşuni de calitate superioară şi de întindere mare, s’a desvoltat o viaţa pastorală.

1. Numele corect pare a fi nu Bucegi, ci Buceci şi mai ales Buceciul. V. actul de fundaţiune al Mănăstirei Sinaia, din 1695: „la pustie subt muntele Buceciului”. Hărţile vechi, începând din secolul XVII, înregistrează aceeaş formă.întinsă, însoţită de transhumanţă spre Bărăgan şi Baltă, care numai în ultimul timp a început să decadă. Pictorul N. Grigorescu a fixat în admirabile pânze a-spectele acestei vieţi. La ea participă mai ales satele de „Mocani” din Ţara Bârsei, dar şi satele aşezate între munţii şi dealurile judeţelor Dâmboviţa şi Prahova, care la origină sunt în bună parte tot sate de „Mocani” sau
„Ungureni” (Moroeni, Breaza, Comarnic, Teşila, etc.). Deschiderea văii superioare a Prahovei a atras în comunele noi formate o parte din bogăţia pastorală a munţilor. S’a desvoltat chiar o industrie care nu e fără importanţă: fabrici de brânzeturi şi caşcaval, de salam, de conserve alimentare, de săpun şi în deosebi fabrica de postavuri de lână din Azuga, una din cele mai importante din ţară.
Azuga e centrul industriei de produse animale de pe valea Prahovei.

Pădurile, alcătuind un veşmânt continuu de zeci de km nu apar ştirbite de cât la limita lor superioară, pentru lărgirea zonei de păşuni, şi de- alungul văii Prahovei, prin intemeiarea satelor nouă. Exploatarea intensă nu se face decât pe văile dosite, dar şi aci, o mare parte a regiunii fiind domeniu regal, tăierea se îndeplineşte mai cu prevedere decât în alte părţi ale munţilor noştri. Apropierea căii ferate şi o bună tradiţie la care a contribuit însăşi voinţa regelui Carol, a adus un rezultat îmbucurător: în bună parte lemnul nu e transportat subt formă brută, ci prefăcut în fabrici de cherestea, de mobile, cutii de lemn, celuloză şi mai ales în marea fabrică de hârtie din Buşteni. Industria lemnului e distribuită între comunele Sinaia, Buşteni şi Azuga. Însuşi muntele şi-a deschis coapsele ca să dea piatra de var, piatra de ciment şi piatra de construcţie, din cari s’au făcut Castelul Peleş, numeroasele vile şi lucrările de artă ale şoselei naţionale. Fabrici de var şi ciment sunt la Sinaia, Poiana-Ţapului şi Azuga. Prahova, care dela Azuga e un frumos torent de munte, a dat energie unora din fabrici precum şi lumina electrică de care se folosesc toate comunele văii. Dar această utilizare e cu totul neînsemnată faţă de posibilităţile pe care le oferă regiunea. Bucecii, prin căderile uriaşe de apă şi prin cheile lor sunt o regiune de mare viitor din punct de vedere al transformării puterii apelor în energie electrică. Prin industria sa variată, valea superioară a Prahovei prelungeşte zona industrială puternică a colinelor Prahovei, localizată între Ploeşti şi Comarnic şi caracterizată prin extragerea intensivă şi prefacerea pentru nevoi internaţionale a petrolului. De cealaltă parte a Carpaţilor se află o altă regiune industrială şi comercială, cu trecut frumos şi cu viitor poate mai frumos: centrul acestei regiuni e Braşovul şi marginile sunt, deoparte minele de cărbuni ale munţilor Perşani şi izbucnirile de ape subterane de subt PiatraCraiului, de altă parte trecătoarea de viitor a Buzeului şi apa Oltului care se pare că va putea deveni navigabilă. Se schiţează deci de acum o importantă zonă industrială care pornind din malul Oltului transilvan, va traversa deacurmezişul Carpaţii până la Ploeşti, având legături, prin Bucureşti cu Marea-Neagră la Constanţa, şi prin valea Buzeului cu Dunărea la Brăila. Valea Prahovei făcând legătura între cele două centre existente, va fi întotdeauna influenţată de ele. Se poate spune, fără teamă că viitorul va desminţi, că actuala fază înaintată de desvoltare nu este decât un început în evoluţia economică a acestei văi. Această fază, pe lângă incontestabilele foloase pe care le aduce, vine şi cu unele neajunsuri. De acum, caracterul românesc e pierdut în aspectul aşezărilor omeneşti. Din vechile cătune nu au mai rămas decât puţine şiraguri de drăguţe case albe, pe cale de repede dispariţie. „Villa”, de multe ori meschină şi de stil enigmatic, făcută mai ales pentru speculă, iar uneori pentru afirmarea unei averi câştigate fără muncă sau fără cinste, ia locul vechii locuinţe ţărăneşti. Portul şi obiceiurile populare aproape s’au pierdut. Costumul alb muntenesc abia de mai există. Iia şi catrinţa creaţă cu o lată bandă roşie pe poale, de un frumos efect decorativ, nu se mai vede decât dela Comarnic în jos, deşi acum douăzeci de ani era obişnuită în toate satele văii. La Sinaia, „ţăranul” umblă sfiit şi pare un străin. La Azuga, o zi de sărbătoare adună pe şosea o lume de lucrători în haine negre şi de fete îmbrăcate mohorît orăşeneşte. Numai târgul de Sfântă-Mărie dela Sinaia, mai aduce aminte că te afli în ţara costumelor albe şi a cusăturilor delicate. Prin aspectul orăşelelor actuale alcătuite din hoteluri şi vile, prin lumea de neamuri pestriţe, prin activitatea sa industrială la care participă energia apelor, valea Prahovei pare un crămpeiu de Elveţie rătăcit în ţara românească, însuşi mândrul Castel Peleş, în stilul renaşterii germane, a făcut începutul acestei înstrăinări. Mănăstirea cea veche din Sinaia, deşi prefăcută şi ea, apare totuş ca o relicvă şi o curiozitate în mijlocul unei civilizaţii cu totul deosebite. Deşi de ordin secundar pentru prosperitatea regiunii, mai sunt motive de atracţie pe care această schiţă nu le poate trece cu vederea. În primul rând turismul de vară şi de iarnă, desvoltat şi organizat aci tot aşa de bine ca şi în străinătate. Valea Prahovei a avut cea dintâi „călăuză” bună şi completă a unei regiuni a vechiului regat 1. Actualmente asociaţia carpatică „Hanul Drumeţilor”, – azi Turing-Clubul României, care ia avânt îmbucurător, îngrijeşte de poteci, adăposturi, hoteluri de turişti şi a pus bazele unui „parc naţional” în cea mai romantică regiune a Bucecilor, la peştera, odinioară bogată în stalactite a Ialomiţei, înlăuntrul căreia se adăposteşte un schit. Prin îngrijirea acestei

1. M, Haret, În munţii Sinaei, Rucărului şi Branului, Bucureşti, 1910.
asociaţii apare şi o colecţie de monografii descriptive ale regiunii1. Fotografiile atât de frumoase care însoţesc articolul de faţă le datoresc d-lui M. Haret, prezidentul acestei societăţi, căruia îi exprim şi aci viile mele mulţumiri.
Pe lângă turism, însă, regiunea e un minunat centru de excursiuni ştiinţifice. Botaniştii au declarat-o de mult ţinut clasic de herborizare. Dar poate mai interesantă e din punct de vedere geografic. Regiunea poate servi drept şcoală geografică pe teren, ca puţine alte ţinuturi în România. Se poate studia în primul rând o interesantă problemă tectonică, cu urmări vizibile în relief. Masivul Bucecilor apare ca fruntea unei formaţiuni geologice dure („pânza conglomeratelor de Buceci” a geologilor români) săltate prin subîmpingerea altei formaţiuni mai vechi şi mai flexibile care a fost violent mototolită. De aci surprinzătoarea disimetric a văii Prahovei (deoparte munţii ating 2500 m de altă parte abia ajung la 1800 m) şi de aci impozantul perete muntos, dela Vârful cu Doru la Omul, se arată ca un piept năvălitor cu stratele uşor ridicate asupra văii, pe când stratele fine în care e sculptată însăşi valea sunt mărunt încreţite, răsucite, frânte în mii de chipuri, cum se poate vedea chiar din tren, la

1 M. Haret, Castelul Peleş, Bucureşti, 1924;, Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera, Buşteni 1924; Bucura Dumbravă, Cartea Munţilor, Bucureşti, 1914; Iordan Tăcu,Predealul, Bucureşti, 1927.
Valea Largă, sau pe şoseaua care însoţeşte râul, la Sinaia. În acest contact forţat, blocuri uriaşe de roce străine văii au fost prinse între cele două formaţiuni, alcătuind „klippe”, ca cea dela Poiana Ţapului, al cărei perete alb de calcar se ridică atât de pitoresc în mijlocul pădurilor, sub roca masivă şi cenuşie a Bucecilor.
Problemele morfologice sunt mai numeroase, mai variate şi în bună parte nesemnalate. În această schiţă nu se poate insista asupra lor. Sper să le pot arată într’o publicaţie care să se adreseze specialiştilor. Mă mărginesc să menţionez că se pot face studii frumoase asupra formelor determinate de rocă şi de diferiţi agenţi atmosferici, glaciari şi torenţiali, asupra grandioaselor fenomene de acumulare şi mai ales de eroziune care dau un aspect romantic acestor munţi şi fac să simţi pulsul viu al vieţei geografice, asupra înaintării unui ciclu de tinereţe peste altul de maturitate, chiar pe creasta Carpaţilor, şi asupra unui întreg cortegiu de caractere însoţind această evoluţie geografică: platforme, niveluri vechi, sisteme de terase, capturi iminente, etc. Aproape toată geografia fizică modernă se poate ilustra, uneori în exemple unice, pe acest crâmpeiu de vale de 20 km, între Sinaia şi Predeal. În geografia umană regiunea e interesantă nu numai prin desvoltarea economică de care am vorbit în treacăt, ci şi fiindcă reprezintă o experienţă fericită de populare recentă a unei zone înnalte carpatice. Procesul de colonizare a acestei văi e cu deosebire instructiv şi poate fi urmărit în curs de peste două secole. În timpuri vechi, deşi păstori numeroşi cutreerau culmile, nu ei sunt primii colonizatori ai „creerilor” munţilor. Păstorul nostru e un locuitor de sat care trăeşte vara pe înnălţimi, are drumuri şi locuinţe temporare pe înălţimi, iar după trecerea verii se întoarce în satul lui din marginea munţilor. Existau însă două feluri de oameni care se aşezau statornic în apropierea văii în ţinuturile cele mai sălbatece, preferind singurătatea, fiecare din motive cu totul deosebite. Aceştia sunt pustnicii, doritori a-şi duce viaţa în rugăciuni, departe de oameni, şi tâlharii1, refugiaţi din ţinuturile populate, de teama poterelor, sau pândind calea drumeţilor nevoiţi să treacă munţii. Faptul nu e local şi propriu numai văii Prahovei. După tradiţie, tot tâlhari au întemeiat satele de pe valea Lotrului, iar în Munţii Apuseni şi aiurea, întâlnim adesea la începutul aşezărilor actuale pustnici şi tâlhari. Pentru valea Prahovei, dovezile sunt precise. Documentul întemeierii mănăstirii Sinaia spune lămurit: „Mai înaintea zidirei acesteia se aflau sihastri, acolo la pustia aceasta, şi neputând trăi de tâlhari, de vreme ce pe acele vremuri lăcaşurile tâlharilor, “mai

1„Tâlhar” la început ar fi însemnat „hoţ de codru” (tâlhă), după comunicarea d-lui V. Bogrea.
osibit din alte locuri, acolo le era”1. Abia în sec. XVIII apar pe valea Prahovei superioare hanurile, iar la începutul sec. XIX satele, afară de al Sinaei (odată Izvor), care există dela întemeierea mănăstirii2. Valul de colonizare a venit din josul văii, dinspre Comarnic şi Breaza3, care au în mare parte o-populaţie de origine ardelenească. Deci se pare că a avut loc o pendulaţie a populaţiunii din preajma Carpaţilor, până când creasta a fost cucerită. Şi această cucerire s’a făcut repede şi deplin îndată ce, prin alegerea Regelui Carol, valea Prahovei capătă o reşedinţă regală şi o cale ferată internaţională. Colinele Prahovei, ţintit de veche densitate, şi-au oferit îndată prisosul de locuitori fabricelor, care au atras şi un mare număr de străini. Vilegiatura aruncă şi ea în fiecare an un val enorm de lume, mai ales Bucureşteni, care

1 Ghenadie Enăceanu, Sinaia, 1881. Aceşti tâlhari aveau şi calităţi, în sec. XVI, înainte de zidirea mănăstirei Sinaia, exista de mult schitul Sf. Nicolae, reconstruit de un Nicolae Grozea Hoţul. Tot pe atunci mai existau schituri la Peştera Ialomiţei şi la Lespezile lângă Comarnic. Schitul din Predeal e întemeiat în 1774 (V. M. Haret, În munţii Sinaiei, p. 116, 214, etc.).
2 La 1701, Brâncoveanu scutea de dare 40 „puşcaşi” însărcinaţi cu paza mănăstirii.
3 E caracteristic că însăşi satul din poala M-rei Sinaia s’a numit mult timp Podul Neagului, fiind considerat ca extensiunea unui cătun cu acest nume ţinând de Comarnic.

întrece cu mult populaţia stabilă a comunelor1. Acest „regim torenţial” nu e îngrădit de măsuri

1 Iată starea populaţiei la 1835 (după o hartă statistică rusă): Dela Comarnic, drumul urca pe lângă Lespezi (schit), la Posada (cătun), Floria (cătun), Isvorul (Sinaia de azi, 24 familii de contribuabili), Slonul de piatră (cătun în jurul unui han), Drăguşeşti (20 familii), Trestieni (29 familii) ambele pe locul Buştenilor de azi, Intre Prahovi (cătun, azi Azuga), Predeal (cătun, popas de poştă, la gura văii Râşnovului). După aceste date populaţia întregei văi superioare a Prahovei acum o sută de ani nu atingea 500 capete. Statistica oficială recentă arată în 1899, pe întreaga vale de la Sinaia la Predeal, o populaţie stabilă de 7.125 locuitori, iar în 1912: 11.269. Astăzi e posibil ca această populaţie să fi atins cifra de 15.000. Vizitatorii veniţi în timpul verii întrec cu mult această cifră. Interesantă e compararea cu câteva localităţi din colinele Prahovei. Câmpina la 1835 era oraş, dar avea numai 135 contribuabili, ceilalţi locuitori fiind scutiţi de bir. Devenind centru petrolifer, în 1899 are 3779 locuitori, iar în 1912: 8525. Deci în 12 ani a crescut cu aproape 150%. Astăzi probabil numărul locuitorilor a trecut de 10.000. Comarnicul la 1835 era aglomerarea cea mai mare de pe întreaga vale, cu 394 familii de contribuabili (deci aproape 2000 locuitori), afară de cătunele anexe. Aşezarea lângă calea ferată îi dă un început de industrie şi îi urcă populaţia în 1899 la 5819 locuitori, iar în 1912 la 7489. Breaza de jos şi de sus, comune mari şi vechi, aşezate pe terase („poduri”) ca mai toate comunele vechi ale văii Prahovei, aveau în 1835: 342 şi 274 familii de contribuabili (inclusiv cătunele anexe). Nefiind lângă calea ferată au rămas fără industrie şi au contribuit cu prisosul lor de locuitori la creşterea populaţiei văii superioare (în special Azugei). De aceia ultimele statistici le arată aproape staţionare: la 1899 aveau 3268 şi 3015 locuitori, iar în 1912: 3786 şi 3195.

cuminţi de prevedere nici din partea autorităţilor, nici din iniţiativă particulară. Lucrurile se desvoltă cu toată exuberanţa unei plante viguroase, lăsată să crească la întâmplare. În deosebi specula locuinţelor şi a hranei e fără frâu. Oamenii cu venit modest sau chiar mijlociu sunt eliminaţi dela binefacerile acestui ţinut şi aceasta desigur nu e un bine nici pentru fisionomia actuală nici pentru dezvoltarea viitoare a regiunii. În această privinţă semne de îndreptare nu se văd încă.

G. Vâlsan, membru al Academiei Române; prof. univ.; membru al T.C.R. secţia Bucureşti.
Notă: Articolul de mai sus a fost publicat în revista Cultura dela Cluj, (Iulie 1924).

You may also like...

Leave a Reply