Ne îndreptăm (foarte) încet, dar sigur, spre victoria finală!

Nu mulţi sunt acei filozofi care au avut curajul să încerce să croiască destinaţii precise în gândirea oamenilor. Unul dintre aceştia spunea, spre exemplu, că „totul nu e altceva decât banul“. Un altul, poate un pic mai înverşunat, dar în acelaşi timp mai sensibil şi mai emotiv, era de acord că „totul e iubirea“. Un al treilea, poate cel mai iubit, profund şi exuberant în acelaşi timp, spunea că… „totul este relativ“. Ar fi o aberaţie să ne apucăm să contrazicem aceste teorii… Vă veţi întreba, stimaţi cititori, ce au, în fond, toate aceste teorii cu Sinaia şi cu imaginea care prezintă orologiul public montat de promotorii refacerii centrului, chiar în faţa şcolii George Enescu. Design-ul lui uşor vintage, uşor retro, ar vrea, probabil conform gusturilor „dizainărilor“ noştri, să intre într-o linie a unei atmosfere interbelice. Dar cum despre gusturi nu discutăm, rămâne la latitudinea fiecăruia să hotărască dacă cei ce au montat acest model de ceas au nimerit-o şi din punct de vedere al design-ului său retro sau nu. Indiferent cum ar arăta un astfel de element de mobilier urban – căci poate în actele contabile ale administraţiei locale la această categorie se înscrie orologiul public – el are totuşi o problemă. Funcţionează pe una dintre feţe după nişte reguli numai de el ştiute. Nu suntem mistici şi nici nu credem în astfel de idei sau valori. Dar ceasul nostru, pe o parte arată ora corectă, pe care toată lumea vrea s-o vadă şi pe care la rândul ei o găsim afişată pe ecranele mobilelor şi o auzim ţiuită la radio sau televizor la anumite intervale fixe ale zilei, iar pe celălalt cadran se pare că trăieşte o viaţă a lui, personală… (Citiţi în ediţia tipărită)

You may also like...

Leave a Reply