Traversarea

raul baz

Dacă te duci prin centrul oricărui mare oraş, fie el din România, din Italia, din Germania sau de aiurea, îi întâlneşti negreşit. Nu-ţi trebuie să aştepţi prea mult, nici măcar o oră, ca să apară măcar unul. Tot ce trebuie să faci e să te aşezi pe o bancă şi să priveşti strada. În dreapta ori în stânga, depinde cum te-ai aşezat, semaforul îşi schimbă culorile cu regularitate. În timp ce maşinile se scurg, pietonii aşteaptă cuminţi verdele. Când apare, se grăbesc să treacă, apoi vine din nou rândul maşinilor. Acelaşi lucru, de dimineaţă până seara târziu, zi dupã zi, an după an. Pare că niciodată nu va fi altfel, gândul la rutina asta îţi intră în sânge, te plictiseşte, aproape te adoarme, când…. iată cum apare şi personajul despre care vorbeam. Poate fi un bărbat, poate fi o femeie, asta nu ai cum să anticipezi, dar nici nu are vreo importanţă. Se mişcă foarte încet, pentru că are o vârstă respectabilă, o vârstă la care omului îi pasă de mult prea puţine lucruri. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta. Păşeşte pe carosabil şi începe traversarea. Semaforul e la 20 de metri distanţă, arată roşu, sau arată verde, bătrânului pieton nu-i pasă de aceste detalii. El trece strada, pe-acolo e drumul lui, direcţia lui. Nu are importanță că din ambele părţi vin maşini care ar putea să-l lovească, nu contează nimic altceva decât că el trebuie să îşi continue drumul către casă, ori către brutărie, ori către parcul înverzit. Nimeni nu-l claxonează, nimeni nu scoate capul pe fereastră să-l admonesteze. Toţi opresc şi îl aşteaptă să treacă. Toţi ştiu că bătrânul pieton nu mai are demult nimic de pierdut. În sfârşit, a trecut. Uite-l cum se pierde în mulţime. (Raul BAZ)

You may also like...

Leave a Reply