Vechiul Peleş, descris de contemporani. Festivităţi şi viaţa la Curtea Regală.

14a

Motto:
„La Peleş splendoarea, rarităţile de muzeu, se îmbină cu strălucirea galeriei de tablouri. Arta cu bogăţia se întrepătrund reciproc şi din unirea lor a luat naştere frumuseţea cuceritoare… Regele este un artist dintre acei artişti, care ei înşişi nu creează niciodată dar savurează cu plăcere operele de artă, sufletul lui se contopeşte cu al lor.“
Karel Droz: “O vizită la Carmen Sylva”

În exclusivitate pentru Ziar de Sinaia, din cartea în curs de apariție „Peleșul, simbolul regalității” a
domnului Alin Ciupală, fost muzeograf la Peleș

Să te întorci în timp, cu o sută de ani în urmă, este un lucru anevoios chiar pentru o persoană cu imaginaţie bogată. Ajutat însă de mărturiile contemporanilor: monografii, memorii, documente, albume şi fotografii, chiar dacă nu ai talentul unui artist de a zugrăvi această lume frumoasă, de mult apusă, poţi încerca o descriere a reşedinţei regale, ca să ajutăm publicul muzeului să aprecieze valoarea acestui monument unic în România. Pentru a ne introduce în ambianţa Peleşului, am ales o mărturie care aparţine unui bun scriitor ceh, prieten cu arhitectul Liman, care a vizitat castelul în ziua de 22 august 1906 (anul marelui jubileu, care marca 40 de ani de domnie şi un sfert de veac de la proclamarea regatului). Era deci perioada în care castelul îşi căpătase aura sacră a regalităţii. „Am fost în vizită la castel. Mă plimbam şi am observat turnul care era cu totul nou, fără acea galerie impresionantă al cărei acoperiş a fost aşezat mai târziu. Pe terasele grădinii de la marginea pădurii se plimba o doamnă îmbrăcată în negru, cu un domn în vârstă, a cărui faţă, din cauza distanţei nu am putut să o disting. Mă gândeam că ar putea fi un oarecare general în rezervă, care a venit să viziteze o cunoştinţă la castel sau să revendice ceva. Doamna părea întruchiparea distincţiei; cu o mişcare majestoasă şi-a ridicat părul alb ce-i dădea o înfăţişare deosebită. În măsura în care puteam să văd, faţa ofiţerului era bronzată, slăbită, cu un aer grav, avea mersul greoi ca al unui convalescent. Era poate un erou din războiul turc. Generalul se susţinea singur, iar doamna în negru, ca o soră de caritate se apropia de el întrebându-1 poate nu cumva a obosit? Să fie însuşi regele? Acel veteran fără armă, într-o uniformă militară simplă, cu suferinţa pe obrazul grav, să fie oare învingătorul de la Griviţa şi Plevna?” Pentru scriitorul Karel Droz, care obţinuse de la rege, prin prietenul său Liman, permisiunea să viziteze întreg castelul, surprizele s-au ţinut lanţ.  Era un mare contrast între aerul patriarhal al perechii regale, aşa cum i-a văzut în plimbarea lor pe terasă şi fastul strălucit al regalului castel. Singura bucurie, singurul lux al celui numit „Carol cel înţelept”, a fost superbul Peleş. Ideea de la care s-a pornit a fost aceea de a lăsa urmaşilor săi născuţi în România o amintire de la locul unde se afla castelul strămoşilor. Departe de a fi o replică a celui din Germania, Castelul Regal din Sinaia are totuşi asemănări prin arhitectură, dar şi prin destinaţie, cu acesta, fiind un simbol al suveranităţii Familiei Regale Hohenzollern, Construcţia castelului de la Sigmaringen a început cu 1.000 de ani înaintea Peleşului, în anul 1077. A trecut prin mai multe stăpâniri, care toate au mai adăugat construcţii noi. A intrat în posesia Familiei Hohenzollern în anul 1534, sub Principele Karl I. Suferind stricăciuni în timpul războaielor şi fiind de fiecare dată mărit, castelul a fost adus în forma actuală de tatăl Regelui Carol I. El nu este unitar ca arhitectură, fapt care-i conferă însă mai mare importanţă ca martor al agitatei istorii a acelor locuri. Curtea de onoare este dominată de o placă de bronz, de dimensiuni mari, reprezentându-1 pe Regele Carol I, aşezată la centenarul naşterii acestuia (1939). În afara castelului, într-o clădire cu interiorul în stil gotic, sunt păstrate cele mai importante opere de artă ale principilor. Portrete de familie din veacul al XVI-lea, care te duc cu gândul la Cranach şi Holbein, un altar gotic cu patru voleuri, de Jorg Stocker, operă demnă de marile muzee, autorul fiind cunoscut drept „Maestrul de la Sigmaringen”, sculpturi gotice în lemn policrom, argintărie de Augsburg, vitralii şi mobile, toate dau măsura vechimii şi bogăţiei acestei înalte familii princiare. Această succintă prezentare a castelului din munţii Germaniei, castel în care a văzut lumina zilei, la 8 aprilie 1839 cel de-al doilea fiu al lui Carol Anton (tatăl a încă trei băieţi, Leopold, Anton şi Frederic), ne îndreptăţeşte să acceptăm ideea că, asemeni Sigmaringen-ului, reşedinţa ramurii catolice a Familiei Hohenzollem, Peleşul trebuia să devină leagănul dinastiei române şi să reprezinte peste veacuri strălucirea domniei lui Carol I.

15a  15b
Continuarea în numărul viitor.

You may also like...

Leave a Reply