Puterea – climaxul paranoic al prostiei

Un articol contributors.ro
Ioan F. Pop

E tot mai greu să fii om din poziţia de luceafăr conducător. Ca să poţi vorbi cu cîte un astfel de titan polimorf, mai întîi trebuie să-l umanizezi, să-i frăgezeşti puţin statuia, să-i cobori pe pămînt privirea de zeu inconturnabil. Să-l întrebi îngrijorat cum stă cu sănătatea, cu lipsa ucigătoare de timp, cu activitatea herculeană pe care atît de strălucit o face. Să te miri prostit că poate să-şi piardă cîteva clipe astrale cu lucruri atît de insignifiante cum e banala făptură din faţa sa. Să glorifici unicitatea augustei sale prezenţe conducătoare, beneficiile sacrale căzute peste instituţia paractitorită. Să te arăţi bulversat de faptul că nu a ajuns mai sus, că nu s-a găsit încă nici o planetă interesată să o conducă. Căci Universul, inconştient, se conduce, încă, singur…Cei mai stricţi şi mai severi conducători se recrutează din rîndul pramatiilor, a celor care nu ştiu nimic. Abundenta lor neştiinţă le permite să indice olimpian tot ceea ce trebuie să facă ceilalţi. Cel care nu pricepe nimic ţine să aibă dreptate în toate. Din poziţia de şef orice prost ştie absolut totul. Unii devin inutili tocmai atunci cînd se cred unici, nefungibili în poziţia pe care nemeritat o ocupă. (Citiţi continuarea în ediţia tipărită)

You may also like...

Leave a Reply