Vechiul Peleş, descris de contemporani. Festivităţi şi viaţa la Curtea Regală(III)

14a

În exclusivitate pentru Ziar de Sinaia, din cartea în curs de apariție „Peleșul, simbolul regalității” a domnului Alin Ciupală, fost muzeograf la Peleș

Motto:
„La Peleş splendoarea, rarităţile de muzeu, se îmbină cu strălucirea galeriei de tablouri. Arta cu bogăţia se întrepătrund reciproc şi din unirea lor a luat naştere frumuseţea cuceritoare… Regele este un artist dintre acei artişti, care ei înşişi nu creează niciodată dar savurează cu plăcere operele de artă, sufletul lui se contopeşte cu al lor.“
Karel Droz: “O vizită la Carmen Sylva”

Un intim al Regelui Carol I, secretarul Leo Bachelin, a scris o frumoasă lucrare ilustrată, care ne oferă multe informaţii despre Peleşul din vremea regalităţii. Intrarea pentru oaspeţi era plasată la baza Turnului central. Vizitatorii pătrundeau într-un vestibul cu puţină lumină, comparabil cu un pronaos de biserică. Din centrul încăperii pornea monumentala Scară de onoare. În capul scării, Carol îmbrăcat în uniformă de general, mare ţinută cu ordine şi decoraţii, îşi aştepta invitaţii. Plasat la înălţime, cu înfăţişarea sa falnică moştenită de la strămoşi, îşi impresiona oaspeţii. Aceştia urcând spre Rege treceau în revistă şi galeria cu portrete de familie. Se remarcau: „primul conte de Zollern – Wolfrang (948), şi cel denumit de Leo Bachelin „ultimul care aparţine legendei dar şi istoriei”, Bourckardt (1.050) cu descendenţii – Friedrich I (1080), Friedrich al IV-lea (1195) urmaţi de prinţii din veacul XII – XVII Eitel Friedrich al VI-lea, locotenent în armata spaniolă a Regelui Carol Quintul, participant la bătălia de la Pavia, când a căzut prizonier Regele Franţei Francisc I. Mort pe câmpul de onoare pentru vitejie, fusese distins cu celebrul ordin „Lâna de Aur” (originalul acestei picturi se află în Muzeul Imperial din Viena). Din lucrarea lui L. Bachelin din care preluăm această descriere, aflăm că iniţial castelul se compunea dintr-un edificiu central împodobit cu un donjon zvelt, cu rol decorativ nu pentru apărare ca la castelele fortificate. Şi el remarcă „grădina de lux”, admirabil expusă la soare, jocurile de apă şi mulţimea plantelor alpine din care anumeră câteva specii: genţiane, saxifragas alb, digitale purpurii. Parcul în prima fază era creaţia unui peisagist celebru care lucrase în Mexic pentru împăratul Maximilian de Habsburg. Nefericitul Maximilian s-a lăsat antrenat în planurile de mărire ale împăratului Napoleon al III-lea, care încerca să facă din cel de-al doilea Imperiu francez o putere mondială. În tentativa de a transforma Mexicul într-un protectorat francez, l-a atras în aventura mexicană pe Maximilian, arhiducele de Habsburg. Acesta a încercat să introducă în scurta sa domnie, în sălbaticul Mexic, formele civilizaţiei europene, instalându-şi Curtea Imperială într-un palat fastuos, încadrat într-un parc în stilul grădinilor vieneze. (1) Încântat de frumuseţea locului, autorul compară Sinaia cu un Baden-Baden românesc şi aseamănă Carpaţii Meridionali cu crestele Alpilor. Remarcă şi priveliştele pitoreşti din jurul castelului, ciobanii care par coborâţi de pe Columna lui Traian sau de pe metopele Trofeului de la Adamclisi. Castelul, aşa cum îl prezintă el, are un aer rustic şi simplu. Regele Carol şi-a perfecţionat mereu opera. În 1933, la aniversarea a 50 de ani de la inaugurarea castelului, doi apropiaţi ai Casei Regale, scriitorii N.N. Condiescu şi Alexandru Tzigara-Samurcaş au scris despre Castelul Peleş. „Regele considera preocupările Sale în arhitectură ca o plăcută şi chiar necesară deconectare de la treburile Statului, atât de absorbante. Era aşa de pasionat de problemele cu adăugirile sau preschimbările Castelului încât, tainic, Regina cu arhitectul se străduiau să născocească motive noi care să preocupe procurând plăcere Suveranului. Pe cât de uşor se puneau problemele transformărilor, pe atât erau de greu de executat, deoarece lucrările neputându-se face din cauza locuirii Castelului, se împlineau în condiţii din cele mai nefavorabile iarna, când părţile supuse reparaţiilor trebuiau adăpostite sub acoperământ de scânduri. Dar nici o dificultate nu putea opri pasiunea Suveranului. Marile transformări începură între 1890 – 1893, când, în locul pergolei ce reunea aripa nordică cu trupul Castelului, se construieşte splendida Sală maură, cu fântâna sa în stil arab.”(2) Din această perioadă, Regele Carol a început un amplu proces de înfrumuseţare, înlocuind lemnăria uşoară prin stejar şi consolidând lucrările iniţial făcute în pripă. Urmează periodic lucrări importante care schimbă radical aerul rustic al vechiului Castel. Cităm din cei doi autori menţionaţi. „Apoi urmează între 1902 – 1906 crearea nouei Săli de muzică, cu a sa galerie de marmoră, prin care se măreşte considerabil planul Castelului spre răsărit; în parter se înfiinţează Sala de arme şi se transformă coridorul din parter şi etaj; se măreşte atelierul dinspre Nord al Reginei, înmulţindu-se totodată camerele din mansardă. Toate aceste modificări interioare implică schimbarea faţadelor. Principala transformare a aspectului general al Castelului se obţine prin schimbarea Turnului, ce se înalţă cu mult faţă de cel vechiu. Astfel mărit, Castelul are nevoie de o bază mai largă, ce se obţine prin crearea unor serii de terase ce se câştigă asupra pădurii înspre Nord şi Răsărit. În răstimpul de la 1907 – 1910 se instalează încăperile pentru oaspeţi zise „Apartamentul imperial”, mobilate într-un foarte bogat stil baroc al Mariei Theresia. Alături se montează o Sufragerie intimă. Lucrări monumentale se întreprind în Sala coloanelor şi mai ales în alăturatul Salon florentin, în care abundă lucrări însemnate în marmoră. O mare schimbare se produce în interiorul Castelului, suprimându-se principala curte interioară, ce se va înlocui printr-un hall acoperit cu un plafon mobil de sticlă. Mândru de invenţia sa, Suveranul atrăgea atenţia invitaţilor, ce se retrăgeau aici după masă, şi apăsând un buton electric El punea în mişcare colosalul plafon, al cărui perfectă manevrare este într-adevăr uimitoare. În cea din urmă campanie de lucru, dela 1911 – 1914, s-a mai adăugat, cum spune arhitectul Ernest, singurul dintre foştii colaboratori al lui Liman, Sala de consiliu dinspre Sud – Est, care a servit şi ultimei convocări a Consiliului de Coroană, în preajma războiului. Tot în acest răstimp s-au amenajat bogatele terase din faţa Castelului, care în intenţia Regelui Carol I ar fi trebuit continuate încă, reducându-se şi mai mult pajiştea verde.”(3)

(1)„Arhiducele austriac Maximilian, fratele lui Franz – Josef, a domnit în Mexic între anii 1864 -1867, când a fost răsturnat de revoluţia francmasonului Benito Juarez Garcia. întreaga masonerie americană îl sprijinea pe Juarez care, astfel obţine victoria în 1867 şi îl execută pe Maximilian.” Radu Comănescu, Emilian H.Dobrescu – “Istoria Franscmasoneriei 926 – 1960”, Editura Tempus, Bucureşti, România, 1992, pag. 117
(2) N.N. Condiescu şi Al.Tzigara-Samurcaş „Castelul Peleş”, Boabe de Grâu – Revistă de Cultură, septembrie, 1933, Anul IV, nr.9, pag.537
(3) În 1911, au lucrat şase luni, zi şi noapte, 150 de meşteri ca să facă aceste transformări. Sala, care prezintă personaje din familie şi castelele lor din Germania, a fost dedicată de Carol I memoriei tatălui său, fostului Cancelar al Prusiei, Carol Anton de Hohenzollern. În 1911, în Germania şi în România s-a aniversat cu mult fast Centenarul acestui important om politic german.

14b  15a  15b

You may also like...

Leave a Reply