Despre vinovăţie

Există o formulă pe care o folosesc toți mafioții din politică, indiferent de partidele din care fac parte și care sună așa: „orice om este nevinovat până când justiția va decide altfel”. Cu alte cuvinte Fenechiu, să zicem, până să fie condamnat a avut toată îndreptățirea să rămână ministru și să se comporte ca și cum chiar ar fi fost nevinovat. Realitatea este cu totul alta: orice om este nevinovat până în momentul în care a comis fapta. Chiar dacă o armata de avocați unși cu toate alifiile intră în acțiune și omul este achitat, tot vinovat este și asta o știe el însuși foarte bine. Iar dacă fapta lui s-a soldat cu victime, acelea știu și ele cum stau lucrurile.
După cum se vede, există două planuri diferite ale discuției despre vinovăție. Unul este cel care ia în calcul exclusiv setul de legi care compun Codul Penal. Pe criteriul asta, omul nu este vinovat dacă a comis fapta, ci dacă acuzatorii lui dovedesc că a săvârșit-o. De exemplu, cel care a omorât pe cineva și a știut să-și șteargă urmele atât de bine încât, chiar dacă este suspect, nu se poate găsi nicio probă, sau probele sunt desființate de avocați iscusiți, acel individ, cum spuneam, este considerat nevinovat. Mai mult decât atât, s-a ajuns până acolo încât împotriva cuiva să existe probe zdrobitoare care să-i stabilească vinovăția, dar acele probe să nu fie admise în instanță pe motive care n-au nicio legătură cu fapta – celebrele chichițe procedurale. Un astfel de om este declarat nevinovat și poate merge cu fruntea sus între semenii lui. Numai că el este nevinovat doar relativ la Codul Penal. Al doilea plan de discuție ia în calcul vinovăția absolută, adică aceea pe care o cunoaște foarte clar conștiința făptuitorului. Cel care a omorât știe exact că a făcut lucrul asta, la fel cel care a furat, cel care a înșelat etc. Și aceea este vinovăția care contează, deoarece ea este cea conformă cu adevărul. La noi, ca și în alte părți, o sumedenie de oameni corupți au ocupat structurile de putere și din acele poziții comit fapte care-i transformă în vinovați. Neavând conștiință, pe ei nu-i afectează vinovăția de tipul al doilea. Ei sunt interesați exclusiv de efectele primului tip de vinovăție, pentru că ea îi poate duce la pușcărie. Pentru a obține verdictul „nevinovat” din partea judecătorilor, ei sunt gata să comită alte fapte condamnate de Codul Penal (și, bineînțeles de Codul Moral, cel pe care ei nu l-au citit niciodată). Dacă nu pot influența instanțele, ei angajează avocați care se dau peste cap să găsească vicii procedurale și să obțină amânări peste amânări. Și, după cum s-a văzut, nu de puține ori strategiile astea au succes. Carevasăzică, vinovații de primul tip s-au transformat în nevinovați, cu toate că ei au comis cu adevărat faptele pentru care au fost acuzați. După mine, aici este ceva putred. Vinovăția absolută și cea relativă ar trebui să fie una și aceeași, lucru care nu se întâmplă nici la noi și nici aiurea. Dar dimensiunea diferenței dintre cele două este o măsură a gradului de civilizație la care a ajuns o societate.

You may also like...

Leave a Reply