Dan D. Rădulescu nu merită uitare (I)

11b

Un articol de Vasile Ioan Ciutacu

Prolog
Printre momentele plăcute, de neuitat din parcursul vieții mele – dacă îmi permiteți să spun așa – a fost și prietenia pe care mi-a acordat-o Dan D. Rădulescu muzeograf de ținută aleasă la Muzeul Național Peleș din Sinaia, dar și poet de valoare incontestabilă. Era înspre amurgul întunecat al comunismului în România, ani în care se strânsese prea mult cureaua ca jugul lui din fier ruginit să mai poată fi suportat. Că, ceea ce a urmat după aceea, nefiind mai presus de acele vremuri, românul este îndreptățit să-și pună cenușă în cap. Dar asta e altă mâncare de pește, așa încât, ca să revenim la demersul nostru în a vă spune că atâta vreme cât nu facem efortul în a ne cunoaște valorile, în a ne respecta elitele, mult și bine vom trage mâța de coadă, miorlăind și noi, din răsputeri, pe la răscrucile de uliți ale istoriei. (Atâta vreme cât trăim cu un stat captiv, de unde să fie bunăstare și pace socială, concepte fără de care nu există democrație?…)
În fine, poetul Dan D. Rădulescu face parte din zestrea culturală a acestei țări și în aceste condiții ar merita o atenție mai deosebită din partea celor care ar trebui s-o facă. Iată de ce vin astăzi și vă zic să nu „omorâți timpul” dacă vi-l apropiați de inimile dumneavoastră pe acest valoros om de cultură. (Să nu ne fie teamă de superlative atunci când este cazul!)
Mai este de adăugat că în efortul meu de a-l scoate pe Dan D. Rădulescu la suprafață – chiar dacă el a plecat tragic dintre noi, editându-i din operă am primit sprijin deloc neglijabil din partea Primăriei Municipiului Câmpina, a fostului director al Centrului Cultural „Geo Bogza” din acest oraș – scriitorul, traducătorul și eseistul Florin Dochia – care au facut „diligențele necesare” pentru apariția cărții „Regrupare Posibilă” în „Colecția Biblioteca din Câmpina”. Această carte a fost editată de „Fundația Culturală Libra-2014” și una din lansările și a avut loc la Castelul Pelișor, în ziua de 12 decembrie 2014, orele 13:00, ca Dan al nostru și în contumacie, să se bucure de grija colegilor lui de la Muzeul Național Peleș. Am avut onoarea ca acestui volum, absolut remarcabil să-i scriu postfața. Spre cunoașterea poetului Dan D. Rădulescu vă supun atenției dumneavoastră aceste însemnări, de fapt postfața volumui.

Argumente, evocări, mărturii, literatură

Desigur, municipiul Câmpina nu-și mai permite luxul de a-și îmbrăca straiele de sărbătoare dacă îl împinge ușor, delicat, mai încolo, pe unul din poeții ei de vază, Dan D. Rădulescu, cel care a văzut lumina zilei și a locuit în aceste urbe doldora de cultură… Și presupunând că totuși ar face-o, cred că haina, pe care ar îmbrăca-o în continuare la zile mari, ar fi prea strâmtă, cu umerii lăsați, fără toți nasturii și cu o mânecă mai scurtă față de cealaltă. Iar dacă cineva își permite (și e liber să o facă!) să afirme că lucrurile nu stau chiar așa, s-ar înșela amarnic pentru că Dan D. Rădulescu vine cu un argument zdrobitor în sprijinul aserțiunii noastre – poezia sa de o ținută aleasă, rafinată, îndelung meșteșugită cu mult har de Cel Etern, ce te determină să te scoli în picioare, să-ți scoți pălăria și să-ți ții răsuflarea la auzul ei de apă, adâncă și curgătoare precum Ozana cea de odinioară… Cum consider că, acestui poet ales și puternic om de cultură i s-a făcut o mare nedreptate – fie când era în viață, fie astăzi, când se plimbă printre stele, făcându-ne stele cu mâna, „mă ridic”, sperând să împrăștii cât de cât ceața deasă a uitării din ochii noștri, care ne face să nu-l putem zări printre noi. Dar, să fim sinceri până la capăt, poate că și el poartă vina de a nu fi „dat din coate”, cum făceau alțiii (și o mai fac, mai ales astăzi…), ca să stea în primele rânduri ale poeziei prahovene și naționale. Fire boemă, îi lăsa pe ceilalți, obrăznicuți, talentați până la genunchiul broaștei, îngeri închipuiți ai poeziei, „să-i taie” calea…
Să dea Atotputernicul să fie alături de mine, când am purces la acest drum al evocării lui Dan D. Rădulescu, cât mai aproape de domniile voastre, firește, cu luminile și umbrele specifice ființei umane creatoare. Fac asta după „putirințele” mele – cum ar zice cronicarul – pentru a lua aminte că a fost printre noi un om blagoslovit de Dumnezeu cu suflet de înger și cu tâmplele trecute prin vămile cerului- și ales să țină cu temeinicie stiloul în mână când se așeza să scrie pe pergamentul timpului ce va să vină. În sprijinul acestui demers, cred că sunt binevenite de-acum câteva date biografice referitoare la ilustrul nostru cărturar și creator de comori literare. Pentru aceasta, vă rog, să-i priviți chipul din fotografie până veți vedea cum buzele lui se desfac, se arcuiesc pe șoapta rostită, molcom, tărăgănat, cu glasul baritonal, aproape de oftat. Că multe focuri îi pârjoleau inima, chiar dacă seniorial, afișând un zâmbet de copil, reușea să mascheze amărăciunea cu o aripă prin sângele-i albastru. De unde atâta tristețe? O zăbavă numai, și vom vedea.

11a

CONTINUARE ÎN EDIȚIA VIITOARE

You may also like...

Leave a Reply