Dan D. Rădulescu nu merită uitare (II)

Un articol de Vasile Ioan Ciutacu
Dar să ne imaginăm că am pornit reportofonul și Dan ne vorbește amabil, de altfel ca întotdeauna, parcă dincolo de timp: <<Lumina zilei am văzut-o, pentru prima dată, pe 4 decembrie 1939, în orașul atât de însorit, Câmpina. Mama era casnică, iar tatăl medic. Școala primară și liceul le-am absolvit în Câmpina, după care am fost student la Facultatea de Drept din București. Numai trei ani, pentru că am fost exmatriculat pe motivul că am contrazis profesorul de socialism științific, care afirma că la ruși nu au fost niciodată lagăre de deținuți politci. Pentru asta, cum spuneam, trei ani nu mi s-a mai permis să urc scările, d-apoi să deschid ușa vreunui institut superior de învățământ… Ce faci ochii mari? Prin vremuri de-astea am trecut. (Și ia o pauză, aprinzându-și un „Snagov”. Al câtelea? mă întreb eu). De-abia după ce s-a scurs acest timp disciplinar din viața mea, ca să zic așa, am putut să mă înscriu la admitere, la Facultatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași, la secția Filologie, în 1960, fiind apoi șef de promoție…(Pauză). Tu crezi că trebuia să spun toate astea? Va zice lumea că vreau să epatez.( După care mă înfășoară și se înfășoară în rotocale de fum, pe care încearcă să le îndepărteze, cu mâna, din dreptul meu. „Ce treabă avem noi cu lumea?!”, îi răspund încercând să fiu cât mai „autoritar”, de teamă să nu „se închidă” cu totul în el. Se pare că trucul a reușit… „Dar toate acestea fac parte din viața ta. Sunt ale tale, n-ai cum să le ocolești”-îl mai tachinez, îl mai încurajez la vorbă.”). În fine… După terminarea studenției am fost asistent de literatură comparată la catedra Institutului Pedagogic, care ținea tot de facultate. Din motive familiale, am venit la Câmpina, fiind un an profesor de franceză la liceul din Bușteni. După care, pentru că îmi plăceau castelele, m-am angajat ca ghid la Peleș, unde am parcurs toate treptele profesionale- de la muzeograf principal până la șef restaurare… (Râde fonfăit…). Cu toate că știi: niciodată nu mi-a plăcut șefia. (Râde și iar își aprinde un „Snagov” sau și-l aprinde pe cel dinainte). După cum cunoști, în 1978, restaurarea a fost mutată la Castelul lui Bibescu din Posada și am rămas aici până la capăt.>>
Dar, vai!, capătul acesta afurisit a fost să se întâmple pe 13 decembrie 1990, într-un sfârșit tare misterios (ca să nu zicem altcumva), pe când se întorcea acasă, pe la miezul nopții geroase, de la Timișoara, unde participase, ca membru al Forului Democrat Antitotalitar, înființat pe 6 august 1990, la Cluj, președinte Doina Cornea, deoarece nu era un tip care „să stea”, când țara fierbea din toți rărunchii. În noaptea cu pricina, după mărturiile celor dragi, avea o rană sângerie la craniu. „Nu-i nimic”- ar fi zis și a intrat în baie ca să-și oprească șuvoiul de sânge. N-a mai ieșit decât pe brațele celor apropiați. Adică fără viață…
Presa vremii a făcut multă vâlvă pe marginea acestei morți subite, enigmatice-dacă ne este permis. Nu i-a „tăcut” gura! Spre exemplu, în revista „Cuvântul”, s-a scris cu lux de amănunte, despre dispariția ciudată a poetului nostru. Au urmat deshumări și înhumări, dar pentru că familia-în special soția, delicata profesoară Aurora Rădulescu- nu a mai rezistat acestora, s-a pus capăt cercetării acestei morți nedescifrate, cu reale semne de întrebare. Cert este că Dan D. Rădulescu era un adversar incomod, declarat al comunismului și al acelor vremuri care au urmat după revoluție sau puteți domniile voastre să-mi spuneți ce a fost atunci?
Noi să privim chipul din fotografia în care buzele se închid amare și misterioase pentru totdeauna, pierdute într-un murmur pentru o rană sângerie: „…Că la nunta mea/a cazut o stea/C-am avut nuntași/Brazi și păltinași/ Preoți, munții mari/ Paseri lăutari, / Păsărele mii/ Și stele făclii…” Repetăm, era un intelectual subțire, rasat, un profesionist de clasă, studiase istoria artei bazându-se pe memoria sa ascuțită. Și, de amorul artei, cu toate că avusese oferta să se întoarcă asistent ori conferențiar la Facultatea de filologie din Iași, a preferat „să stea” printre tablourile luminate de razele soarelui strecurate prin vitraliile Peleșului. A dobândit atestate de istoria artei și era la un pas de a-și da doctoratul în studiul folclorului. Dar orele nenumărate ce i-au trebuit să pătrundă până la originea acestor lucrări plastice și la obiectele de ceramică din Peleș, l-au împiedicat să-și ducă până la capăt hârtiile, doctoratul de cercetător folcloristic…
Era un om bun la suflet, din care cauză subalternii îl tratau cu respect. Niciodată nu s-a impus în fața lor plesnind biciul, ci prin „dulceața” limbii și a graiului. Era imposibil să-și refuze personalul din subordine atunci când apela la el cu diferite probleme personale sau de altă natură. Cu alte cuvinte, era întotdeauna săritor la nevoile oamenilor. Subalternii îi purtau o nețărmurită considerație, le era rușine sa-i treacă prin față. Și vă spune un martor căruia i-a fost dat să trăiască asemena clipe. Avea o ținută elegnată, mai mereu într-un sacou bleumarin închis și cu pantalonii gri fer, la dungă. Purta o cravată asortată cu haina ce o îmbrăcase, cămașa întotdeauna scrobită și cu pantofii niciodată nelustruiți. În buzunarul din dreapta al sacoului avea mereu câte un „Snagov” de rezervă (Să nu uităm că eram în era comunistă de plin avânt muncitoresc, în alianță cu intelectualitatea și țărănimea cooperatistă pentru îndeplinirea cincinalului în patru ani și jumătate. De unde un Kent, ori Malrboro? Astea „gemeau” în încăperile bine dosite a mai marilor partidului). Pe timpul mai umbros, purta o canadiană din tercot de culoare crem, cu o căciulă căzăcească. Sau așa îmi făcea mie impresia. Era un tip subțire, rafinat, pentru că așa îi stătea în caracter, nu se forța să fie altfel , atât la vorba, cât și la port.  Ne-am întâlnit pentru prima dată în vara anului 1976, la Casa de Cultură din Sinaia, ce-și avea sediul în Cazinou (O, tempora!) la cenaclul „Lucian Blaga”, înființat în 1959 de scriitorul Stelian Tăbăraș, Radu Ghica Moise, director, Ion Ciutacu-tehnician la „Carbonit”, ulterior ziarist înfocat al comunismului, Aurică Ivan scriitor. Dar să nu ne îndepărtăm prea mult de personajul nostru. La acea ședință a cenaclului, la care Dan D. Rădulescu venea mai rar, și-a scos din geanta „Diplomat”, de care nu se despărțea niciodată, cum aveam să constat de-a lungul anilor, câteva coli de hârtie dactilografiate și ne-a lăsat mască, cum se zice, cu versul său voievodal:

„Caii au rămas cu șei de lemn să ne aștepte încă
…Ori să le poarte pe drumul întoarcerilor;
Gătiți de nuntă închinăm ploști de piatră,
Curg liniști pe pășunile lumii,
Stele cu ochi de lupi iscodesc prada…”

Sau:

„Aș fi vrut să-ți povestesc despre nopțile
bolovănoase
Și despre mâinile oarbe…
Nopțile au nume de fată și-mbrățișarea iubitelor
Și a tatei…la fereastra vagonului cu strigături de
timp
Peste cozorocul chipielor…”

Ori:

„Toamna picotește cu frunze
Și umbra pașilor și răsuciri de rană
Ori ale roadelor pârguite statornic
Și păduri pline de mine…
Din când în când îmi adun inima
În potirul vorbelor
Și ferecături de poartă…”

Și:

„Inima îmi este poartă de cântec
Îi ascultam nesomnul zăvoarelor zăvorâte cu liniște;
Oameni intră și ies
Și,
De multe ori,
Nu se mai întorc niciodată…”

CONTINUARE ÎN EDIȚIA VIITOARE

You may also like...

Leave a Reply