Dan D. Rădulescu nu merită uitare (III)

11

CONTINUARE DIN EDIȚIA TRECUTĂ

După care a devenit senin, eliberat parcă de povara însorită a cuvântului trecut prin suflet, zâmbind ca un copil. S-a lăsat o tăcere monumentală pentru că, în fața acestor „bijuterii” poetice, orice cuvânt ar fi fost de prisos. Numai Nicomah [Nicolae Paul Mihail], parcă, a zis: „Excelent, Dane!… Asta, băieți, luaţi aminte!, e poezie, nu joacă!…”
Apoi, pentru că era poate unicul specialist, după cum spuneam, care era în stare să scrie despre comorile din Peleș, ne întâlneam foarte des la Castel, unde eu participam la reparațiile capitale ale acestei construcții. Ne opream, câteodată, pe zidul Economatului sau pe scările de piatră, păziți de cavalerii în armuri. Aprindea „Snagovul” și deschidea nelipsitul diplomat. Iar vocea ușor fonfăită, dar emoționată, începea:

„La drept vorbind, toți cei care ar fi trebuit să uite
Nu am uitat nimic din marile evenimente
Ale căror eroi și martori au fost deopotrivă
Au uitat însă toți cei care nu trebuiau să uite:
Și-au uitat ciutele izvoarele
Și-au uitat zborul cocoarele
Turla bisericii a uitat danga vecerniei și deniilor
Iar noi, noi am uitat, iubito, că încă ne mai iubim,
Am uitat dacă și pentru ce încă ne mai iubim…”

Apoi, cum eram pe „lista” Casei Poporului, am hotărât să rămân în Poiana Îngerilor, unde ursul își poartă regește coroana, iar corbul lui Edgar Allan Poe, de peste o sută și ceva de ani, și-a făcut cuibul veșnic în coasta muntelui, de unde în lungi piruete zboară să recunoască pasul de străin sau noptierele cu veiozele aprinse în nopțile fără de lună. Dar cum nu puteam dintr-o dată să dau buzna în acest ținut, Dan „mi-a acordat” ani aclimatizare într-o cameră a Castelului Bibescu din Posada, locuind, după cum se vede, o bucată de vreme în „casa” lui. Parcă a fost ceva „aranjat” de Pronia Cerească, deoarece în această perioadă mi-a fost dat să ne cunoaștem mai bine. Discuțiile noastre îndelungi, pe diverse teme, dar evident predomina literatura, m-a făcut să trec foarte ușor peste monotonia unor zile gri și să-mi dau seama de vasta lui cultură universală. Și de prietenia pe care mi-a acordat-o. De bunătatea lui făr’ de hotare și de dragostea sa enormă ce o purta familiei sale atât de distinse. De înverșunarea lui fără de capăt împotriva sistemului de atunci…
Rămân neșterse în ceara memoriei clipe de neuitat petrecute împreună. Bunăoară, iată-l pe terasa de la restaurantul de la Posada, încălzit de o „Havana Club”, când a început să danseze. Se simțea liber, extraordinar de liber. Era un toreador în arenă care-și „dansa” taurul imaginar. Apoi dansul acela părea zborul unui cocor rănit. Și, ca Zorba grecul, țopăia de bucuria înfrângerii. Era ceva din vechime în acele mișcări bine coordonate, totuși. La un moment dat, s-a curbat pe spate, gata să atingă podeaua cu ceafa. Era un arc întins la maximum și, pentru o clipă, am avut imprsia că se desprinde de pământ și se duce săgeată către cer. După care a început un tangou fără de greșeală… (Îți amintești, Aluna?). Aici, la Posada, a înființat cenaclul literar „Simion Stolnicu”, urmăriți pas cu pas de profesorul M.S., proaspăt întors din Franța, unde stătuse vreo 4 ani. L-am ghicit amândoi după felul „deschis” în care ne povățuia: „Ascultați bine, la ce vă e de folos literatura, poezia în speță? Niciodată, dar niciodată poezia n-a rezolvat ceva în societate… Vax!… Varză: (Și își pocnește mâinile de bucurie că noi nu-i dădeam vreun semn de neînțelegere a celor spuse de el. Și râdea zgomotos, pocnindu-și mereu palmele). „Vax…Varză, băieți!” repeta întruna „Varză, maestre, dar aceea e bună de ros iepurii pe câmp. Ce zici, Vasile?” i-a replicat la un moment dat Dan Rădulescu.
– Da, dar câte-o foaie de varză, am mai auzit prin bătrâni, că ar fi bună să ți-o pui pe frunte când te doare capul și ai vrea, ca șarpele, șă ieși la drumul mare, am completat eu, cu ce îmi stătea pe inimă la auzul acestor vorbe rostite, se vedea de la o poștă, de un glas „gridat”. Am ramas toți trei, după care „împricinatul” trimis în misiune a ridicat un deget amenințător în aer: „Bine, bine, o să vedeți voi că poezia nu e bună la nimic. Decât așa, de fandoseală…!” Și dus a fost… Eu m-am mai pomenit cu el acum vreo patru ani în sala de spectacol de la Bușteni, la o lansare de carte. Nu mică mi-a fost nedumerirea când s-a așezat lângă mine și aproape mi-a băgat limba în ureche: „Când vă spuneam eu că poezia n-a rezolvat nimic în societate!” Care va să zică…
Pe 15 decembrie 1989, eu cu Dan ne-am întâlnit la Posada, pe terasă: „Băiete, se mișcă țara! Trebuie să-i împiedicăm să nu pună mâna pe putere!”
-Cum?
-Unindu-ne toți într-un front comun. Trebuie să continuăm ce s-a frânt în ’45. De acolo să începem cu istoria acestor vremuri… Și peste două zile era foarte abătut, pentru că fiica lui trăia între focurile încrucișate ale mitralierelor de la Timișoara, fiind acolo studentă la medicină.
E de accentuat că Dan D. Rădulescu a făcut o înverșunată opoziție, înscriindu-se în Forul Democrat Antitotalitar, baza de la care s-a plecat în constituirea Alianței Civice, din care pricină și astăzi cu „toate formele legale întocmite” de cei în drept, se bănuie că bâta nimicitoare primită în moalele capului, în noaptea de 13 decembrie 1990, a curmat viața acestuia în plină putere creatoare, la numai 51 de ani. El a murit la datorie, ca în versurile:

„…Drumurile mă cuprind din inima drumurilor,
Drumurile care nasc dintr-un răsărit al soarelui…”

Finalul pentru această evocare mi l-a dat, cândva, grădinarul castelului, nenea Ionică Peticilă, un subordonat al poetului Dan D. Rădulescu, plecat între timp și el la cele veșnice.
-Domnule Vasilică, știți ce mi-au zis, pe limba lor, florile pe care le sădeam prin parcul Bibescu, mai ales trandafirii galbeni?
„Noi meștere, înflorim cu inima lui Dan Rădulescu. Dacă el n-ar mai fi, nici noi nu mai avem vreun rost pe aici.” Ce ziceți de asta? Iar ieri seară, paznicul de la castel mi-a mărturisit că i-a bătut în poartă domnul Rădulescu: „Era frumos precum un colind!”
-Am revenit, băiete, să-mi iau umbra ce mai bântuie prin Castel. Să n-o mai poarte nimeni! Și spunea niște vorbe:

„Dar luați aminte, ferească Dumnezeu
Să nu muriți neîngropați de dorul meu!”

Parcă i se adresa cuiva care era de față, în nici un caz mie. După care s-a dus, topindu-se cu umbre cu tot prin păduricea Crângului, cu un mers de înserare…

Ecouri
Cum pe Scaraoschi nimeni nu-l scoate la pensie- fie ea și una de colonel sub acoperire- iată-l că n-a avut astâmpăr și și-a băgat coada și în lansarea acestei cărți ce a avut loc pe 12 decembrie 2014 la orele 13:00 în holul principal, de la parter, al Castelului Pelișor. Cei prezenți la acest eveniment- în număr destul de mare-au avut de așteptat deoarece exemplarele volumui „Regrupare posibilă” au sosit cu întârziere datorită fapului că în aceeași zi, la orele 11:00, a avut loc o altă lansare de carte la Centrul Cultural „Carmen Sylva„ din Sinaia.
Și cum cel care trebuia să aducă exemplarele cărții „La Pelișor” a fost nevoit să participe și la lansarea de la Centrul Cultural, evident că nu s-a mai putut încadra în timp. Era normal ca aceste evenimente culturale din orașul Sinaia să fi fost programate cu un decalaj de zile între ele. „Sunt foarte emoționată și foarte onorată că mi-a revenit misiunea frumoasă de a-l aminti cum se cuvine pe poetul Dan Rădulescu, șeful colectivului de muzeografi de la M.N. Peleș din care făceam parte și eu, dispărut prea curând dintre noi, în împrejurări tragice, într-o zi de decembrie a anului 1990. Lansarea volumului de versuri „Regrupare posibilă” astăzi, 12 decembrie 2014, la castelul Pelișor, îl aduce din nou printre noi pe omul gânditor, iubitor de artă și minuțios cercetător al patrimonului regal de la Muzel Național Peleș. Toți știam că scrie bine, că găsește cu spontanitate termenii de artă potriviți în munca noastră de analiză a pieselor artistice, dar Dan Rădulescu avea și o latură mai puțin cunoscută la serviciu. Invitată la un cenaclu literar la Comarnic, am ascultat câteva dintre poeziile compuse și am fost impresionată de acuratețea, sensibilitatea și forța simbolică a versurilor sale. Făceam parte din generații diferite, dar dragostea pentru literatură și în special pentru poezie, ne-a înlesnit înțelegerea mesajului liric. Pentru mine acest mesaj înseamnă o înnoire în contextul poetic al acelor ani, care a încercat să repare rănile, să acopere sincopele, să se opună încercărilor de înnăbușire a adevărurilor poetice, și nu numai poetice, ci și general umane; a fost o replică restauratoare , căci această replică se caracterizează ca un fel de reabilitare a esteticului, o reducere a limbajului poetic la adevărata sa condiție. Poetul de atunci, vorbind în sens generic, voia să regăsească o lume oarecum transfigurată, o lume ale cărei semne nu se reduceau la datul și efectul imediat, ci care invita la înălțiri ale spiritului, la o libertate aproape metafizică. O poezie pe care am recunoscut-o destul de ușor în multitudinea de stiluri poetice, de universuri imaginare, de limbaje ale unor poeți de foarte bună calitate, care s-au afirmat în anii ’60, din generația cărora Dan Rădulescu face parte. O poezie care degajă forță, o putere care transcede timpul și care vorbește încă despre visul unui om de a trăi într-o lume a culturii, a libertății cuvântului și a ideilor occidentale.  Din păcate, încă o dată, aripile deschise spre lumină ale unui suflet liberal au fost frânte de brutalitatea unei lumi barbare.” Spusele acestea la obiect ce vor rămâne sculptate în timp, sensibile și profunde au fost rostite la lansarea de carte de la Pelişor de către doamna Liliana Manoliu, muzeograf la M.N. Peleș, Sinaia, colegă de breaslă cu Dan D.Rădulescu până ce acesta s-a stins din viaţă, doborât, se pare, de o bâtă (brută) comunistă dipă ce poporul român trecuse pragul înşelător al unei mari speranţe. Din alt unghi, iată cum privește, azi întâlnirile cu poetul nostru, istoricul de renume Ion Bulei: „Când l-am cunoscut eu pe Dan D. Rădulescu era în anii studenției. Veneam vara la Peleș însetat de noi cunoștințe în artă și de noi înțelegeri ale existenței noastre. La Peleș mă întâlneam cu o mulțime de lume venită din toată țara și mai ales mă întâlneam vară de vară cu Dan D. Rădulescu. Câtă știință era în omul acesta și mai ales câtă bucurie de a o împărtăși, iar eu eram în anii în care căutam cu ardoare o poezie nouă de-a lui Dan sau o povestire născută de el! Acestea constituiau de fapt, subiectele la zi ale întâlnirilor noastre. Constatăm, și era limpede că aveam dreptate, că ne găseam în acei ani fericiți, anii vârstei mele în care nimic nu împiedica visarea și în care s-au dus acei ani – totdeauna anii buni pleacă, devreme, iar Dan D. Rădulescu s-a dus odată cu anii noștri cei buni.”

P.S. Auzind și văzând toate acestea nu cumva poetul Dan D. Rădulescu trebuie post mortem să devină „Cetățean de onoare” al Municipiului Câmpina? Ce ziceți, domnule primar? Oare n-ar trebui să fie declarat un erou al celor ce s-au jertfit pentru binele propriului român? Ce părere aveţi, domnule Președinte al „Cultul eroilor” din Județul Prahova?

La revedere, Dane!

Un articol de Vasile Ioan Ciutacu

You may also like...

Leave a Reply