Vechiul Peleş, descris de contemporani. Festivităţi şi viaţa la Curtea Regală(VII)

În exclusivitate pentru Ziar de Sinaia, din cartea în curs de apariție „Peleșul, simbolul regalității” a domnului Alin Ciupală, fost muzeograf la Peleș

CONTINUARE DIN EDIȚIA TRECUTĂ

În Cabinetul în care Regele acorda şi audienţe lângă o fereastră, relatează Al.Tzigara – Samurcaş „stă faimosul pupitru, de unde în picioare – prilej ca să nu-şi poftească musafirii pe scaun – Suveranul rezolva hârtiile aduse”.1; Pe birou, spun în continuare autorii citaţi, stau „martori ale inimii şi sufletului său”, portrete de familie în cadre preţioase. Alături se înşiruiesc minuţios îngrijite creioanele şi toate cele trebuincioase scrisului şi cititului. Pe pereţi se aflau vase, statuete, faianţă. Între picturi, aceştia mai amintesc între maeştrii Renaşterii italiene şi portretul presupus al lui Diego Covarrubias, de El Greco. Pentru a-l încadra pe Rege în această ambianţă autorul îl citează pe Pierre Lotti, admiratorul poetei Carmen Sylva, oaspete la Peleş care a lăsat mărturie un fidel portret al gazdei sale: „Pentru că i-am pronunţat numele, să-mi fie îngăduit a spune un cuvânt asupra înfăţişării sale, în acelaşi timp binevoitoare şi plină de gravitate. Trăsăturile regulate, de-o fineţe aleasă, încadrate într-o barbă neagră. O cută adâncă parcă plină de o profundă gândire sau poate de-o continuă preocupare îi brăzdează fruntea întunecându-i faţa. Dar un surâs luminează dintr’o dată totul, un surâs bun şi fermecător ca şi al Reginei şi e o atât de aleasă simplicitate, atâta naturaleţe în această majestate Regală.” Şi Regina a completat acest portret cu o frază memorabilă: „Ca să fii mare, trebuie să dispari sub greutatea operei tale.” Ea scria mamei sale, Principesa de Wied: „Carol e o natură nobilă. Adesea îl asemăn cu Wilhelm de Orania (strămoşul Reginei pe linie maternă). Cele mai crude suferinţe nu fac decât să-i întărească sângele rece şi să-i întărească facultăţile. Faţă de vădite gesturi de-o neagră ingratitudine, dă din umeri şi iartă. Când nu va mai fi, va fi numit „Cel înţelept”. De la şapte dimineaţa până la unsprezece seara stă sub greutatea unei munci fără răgaz.” În Monografia lui Mihai Haret se mai adaugă la descrierea camerei amănuntul că pe birou a rămas, calendarul cu foaia neruptă din ziua morţii Regelui şi ceasornicul oprit din tic-tac-ul obişnuit tot atunci (ora cinci dimineaţa). Acesta mai aminteşte ca mobilier un dulap de bibliotecă din nuc sculptat, mese, mescioare, dulăpioare, fotolii vechi îmbrăcate în valoroase catifele de Genua. Pe mese şi dulapuri „risipite peste tot”, nenumărate fotografii de prieteni sau familie, ceea ce denotă că sub masca rigidă a defunctului Suveran se ascundea un sentimental. Tot acesta pomeneşte şi despre o statuetă de marmoră albă a Reginei Elisabeta şi „o fotografie aproape în mărime naturală” a tatălui M.S. Ferdinand, Leopold, fratele mai mare al Regelui Carol I. Şi Haret este impresionat de portretul executat de El Greco care îl înfăţişează pe Diego Covarruvias, celebrul doctor al Universităţii din Salamanca pe timpul Regelui Spaniei Filip al II-lea.
Între picturi mai enumera: „La intrare venind din Anticameră un Tinttoreto, „Portretul unui senator venețian”; pe peretele din dreapta un splendid Palma Vechio, „Venus şi Amorul”; Carlo Doici, „Cap de Madonă”; două portrete Lucas Cranach; sub baldachin Botticelli, „Sfânta familie” (rotund); Raffaello Sanzio, „Adoraţia magilor” şi C.P. Healy, „Principesa Elisabeta ducându-şi fetiţa în cârcă”. Biblioteca în care predomină lemnul de ulm, are pe trei părţi dulapuri cu cărţi frumos legate. Bibliotecarul Regelui, Bachelin afirmă că nu era aşa de mare ca cea din Palatul Regal din Bucureşti. Trei dulapuri erau rezervate manuscriselor şi cărţilor rare. Se recunoşteau cărţi de istorie şi de artă, un sector cuprindea memorii şi monografii, altul opere literare dar erau şi rafturi cu rapoarte oficiale. Cărţile formau un fel de ghid pentru studiul destinului popoarelor şi principilor. Pe Rege, în orele de repaus îl delectau cărţile de arheologie.
Încăperea avea o galerie la care se urca printr-o scară în spirală, galerie ce mărea volumul dând senzaţia unor dimensiuni mai ample. Boiseria a fost lucrată în atelierele D. Heyman din Hamburg. Ca podoabe se remarcau şase reliefuri lucrate în piele, iar pe bordura lambriurilor o întreagă colecţie de vase vechi, dar şi (vine Haret cu un amănunt interesant) mai multe carafe şi pahare, de o sticlă relativ ordinară. Se pare că ar fi primele fabricate de acest fel în România după venirea Regelui Carol, care interesându-se de aproape de dezvoltarea industrială a ţării „le-ar fi păstrat ca o curioasă amintire a acelor grele începuturi”. Din Bibliotecă o uşă secretă răspunde într-o săliţă, unde se află Casa de bani (se pare că aici a păstrat Regele tratatele secrete care legau România de alianţa cu Puterile Centrale), şi din săliţă, pe o scară secretă se ajunge la etaj, iar o altă uşă se deschide pe coridorul sudic. Sala de consiliu n-a fost terminată decât în mai 1914. Devenită istorică, deoarece aici s-a semnat comunicatul către ţară al Consiliului de Coroană (ultimul în domnia Regelui Carol) prin care s-a hotărât neutralitatea armată a României, în momentul când se aprinsese primul război mondial. Se remarcă ca piesă de valoare o sobă de teracotă verde, copie după o altă veche de le Zurich, vitralii vechi la ferestre, o masă dreptunghiulară, înconjurată de scaune îmbrăcate în piele cu reliefuri, unul mai mare pentru Rege. Uşi masive de nuc cu clanţe şi încuietori enorme păstrând caracterul lucrărilor de feronerie medievală. Două portrete de strămoşi stau stinghere între nouă rame goale deoarece portretele comandate în Germania, din cauza războiului, n-au mai venit niciodată. Castelul Peleş, „o reminiscenţă de romantism occidendal, în plin Orient”, cum îl caracterizează Leo Bachelin este o proiecţei în plan artistic al gustului Regelui Carol I. De la vacanţele petrecute în chiliile Mănăstirii Sinaia şi fastul Curţii Regale de la Peleş a fost un drum lung. Castelul este o sumă a mai multor influenţe: tradiţiile reşedinţelor seniorale ale Familiei, călătoriile prin Franţa, Spania, Portugalia, Italia, prin ţările Magrebului, interesului lui Carol pentru cultura şi arta clasică şi poate în primul rând aleasa educaţie primită în şcolile elveţiene sau la universităţile germane, unde a urmat prelegeri de estetică, istoria artei, literatură franceză, dreptul canonic. Între primii oaspeţi ai Regelui în noua reşedinţă a fost şi profesorul său de la Universitatea din Bonn, Anton Springer, savant în domeniul artei şi esteticii, sub a cărui îndrumare, tânărul student Carol a vizitat numeroase monumente renane „punând baza întinselor Sale cunoştinţe artistice”. „Până în ultimele timpuri publicaţiile artistice au fost urmărite cu interes de Suveran, a cărui Bibliotecă cuprindea toate operele de seamă în această specialitate. Arhitectura îndeosebi L-a interesat.”2
Aşa încât, permanentele transformări ale castelului şi decorarea interioarelor sunt opera personală a Regelui Carol. Numai un mic grup de săli, folosite numai de Regină şi apropiaţii săi, poartă pecetea stilului romantic al poetei Carmen Sylva. Doamna Bengescu (născută Rosetti), „femee cu mult farmec şi tact deosebit”, care era Doamna de onoare a Reginei Elisabeta şi a scris lucrarea biografică „Carmen Sylva”, apărută la Paris în 1905, consemnează: „Amenajările interioare ale Castelului Peleş, s-au făcut la iniţiativa şi dorinţa Regelui. Elisabeta şi-a impus gustul numai asupra apartamentelor sale. De la Neuwvied şi Monrepos vor fi trimise la sfârşitul anului 1869 Prinţului şi Prinţesei României, moştenirea lui Hermann de Wied, cărţi în limba engleză, germană, franceză, albume, tablouri, mobilă. Ele au fost expediate la Bucureşti şi după 1893 o parte au ajuns şi la Peleş.”3

1. Al.Tzigara – Samurcaş, Colonel adjutant N.N.Condiescu: „Castelul Peleş 1883 – 1933”, Imprimeria Naţională, septembrie 1933, pag.58
2. Mitte Kremitz: „Regele Carol al României”, Editura Orientului, laşi, 1995, pag.92
3. Diana Fotescu: „Noi mărturii privind istoria Castelului Peleş 1883 – 1948”, Simpozion Muzeul Naţional Peleş, 1993, pag.6

14b  15a  15b

CONTINUARE  ÎN EDIȚIA VIITOARE

You may also like...

Leave a Reply