Un adevăr înspăimântător

Un adevăr înspăimântător este că „încununarea creaţiei”, aşa cum îl numesc filosofii pe Homo Sapiens, este ahtiat după dezastre şi eşecuri, indiferent de scara lor dar cu cât mai mari, cu atât mai atractive. Omul vrea să vadă sânge, suferinţă, durere, distrugere. Dacă-i vorbeşti despre altceva te ascultă, dar îşi pierde iute interesul. Oare de ce? Eu cred că ştiu: omul nu mai are încredere în Creatorul său. Şi asta îl face să se gândească tot timpul la sfârşitul Creaţiei – sau cel puţin al unei părticele din Creaţie. Ici un incendiu, colo o crimă, azi o vijelie, mâine o molimă – încet, încet, opera Creatorului este împuţinată, ciuntită, înghesuită. În realitate, oamenii nu cred în veşnicie. Nu sunt convinşi că va dăinui ceva – nu, totul este sortit pieirii şi noi suntem martorii sfârşitului. De mii de ani contemplăm eşecul Creatorului, asta facem. Când ia foc o catedrală, nu privim asta ca pe o oportunitate de a construi una mai înaltă şi mai trainică, ci ca pe un prilej de a-i râde în nas celui în numele căruia a fost ea ridicată. Când moare un nou-născut, ne repezim să-l luăm pe Dumnezeu de guler: „unde e dreptatea ta, acest copil nu a apucat să facă niciun rău?”. Când cade o grindină care ne distruge florile din grădină, nu ne gândim cum să protejăm grădina, ci cum să îl înjurăm pe Dumnezeu că n-a ţinut seama de previziunile meteorologilor. Dar de ce oare suntem atât de înverşunaţi contra Creatorului? Cred că ştiu şi asta: pentru că El nu se mai arată. Pentru că s-a ascuns acum mai bine de 2000 de ani. Pentru că această retragere ni se pare de neînţeles – nouă care nu avem nici măcar reprezentarea miliardului, darămite a infinitului – materia primă a lui Dumnezeu.

You may also like...

Leave a Reply