Vechiul Peleş, descris de contemporani. Festivităţi şi viaţa la Curtea Regală(VIII)

14b

În exclusivitate pentru Ziar de Sinaia, din cartea în curs de apariție „Peleșul, simbolul regalității” a domnului Alin Ciupală, fost muzeograf la Peleș

CONTINUARE DIN EDIȚIA TRECUTĂ

O încăpere istorică (prin Consiliul de Coroană – 1914) şi celebră prin numeroasele activităţi culturale (serate de muzică şi poezie), amenajată de Regină după propria sa fantezie, este vechea Sală de muzică. Bibliotecarul Bachelin povesteşte că „pe vremuri, la seratele muzicale puteau fi întâlniţi între invitaţi Alecsandri, Doamnele de onoare ale Reginei îmbrăcate în costume naţionale, Lelia Schubert cântând din Bach şi Hendel”. Între tinerele Domnişoare de onoare acesta menţionează pe Natalia care picta, Aleea care lucra broderie pentru liturghierele de la Curtea de Argeş. La serate recitau poezii Alecsandri şi Regina. Autorul citat îşi aminteşte că l-a auzit pe Bardul de la Mirceşti recitând „Balada Mioriţei”, „Traian şi Decebal”, „Ştefaniţă Vodă”. Când răsărea luna, Carmen Sylva cânta la orgă, iar la final Domnişoarele de onoare executau un concert de Beethoven la două piane. Se remarca la seratele Reginei, prietenul apropiat al acesteia, „fericele” Alecsandri.(*)
Participant la toate seratele muzicale bibliotecarul Bachelin numeşte vechea Sală de muzică un sanctuar al artei. Sala veche de muzică, care împreună cu Sala de masă sunt singurele încăperi care nu au fost niciodată modificate, este descrisă de Mihai Haret: „Înaltă în tavan, cu pereţii îmbrăcaţi în lemn până la jumătatea lor, cu stranele ei şi cu vitraliile minunate de la ferestre, pare mai mult o capelă decât un salon. Diverse instrumente de muzică o împodobesc; pe mese se găsesc operele Carmen Sylvei, iar pe un pupitru ca o strană, un manuscris de Carmen Sylva, un pergament lucrat artistic – Actul omagial comemorativ al Castelului Peleş.” Alexandru Tzigara – Samurcaş descrie şi el încăperea, arătând că pe „mescioare rotunde pe un singur picior (gueridoane) sunt caiete de muzică cu partituri din maeştri vechi şi moderni, câte o veche carte de rugăciune; pe mobile curioase sunt înşirate sonate clasice, imnuri religioase, cântece populare, ba chiar poemele Reginei, rapsodiate de August Bungert, compozitor din Mülheim”. Deasupra lambriurilor sunt o serie de opt picturi de Dora Hitz, inspirate din poveştile Reginei. O descriere a acestei suite de picturi, ulei pe pânză, datate 1890, de o autoare fără renume în pictura germană, dar protejată de Regină, o face cu amănunte bibliotecarul Regelui, Bachelin: „La loc de cinste deasupra firidei unde se află orga era „Muza Muzicii”, stând pe un tron şi ţinând în mână o liră. Pe dreapta „Ahasverus îngenuncheat în iarbă” personaj din poemul „Jehova”. Mai este amintit un tablou, „Rugăciunea”, pe care descriindu-l, Bachelin spune că în prim plan se afla Bertholda care mărturiseşte o crimă (tabloul nu mai există în prezent). O pictură impresionantă reprezintă o vrăjitoare într-o atitudine triumfătoare, făcându-şi farmecele pe o stâncă la marginea apei, în timp ce pe alt panou acelaşi personaj apare prăbuşită pe nisipul deşertului. Face o ciudată menţiune despre un panou alegoric care o prezintă pe celebra poetă antică Sapho, personaj recreat de Carmen Sylva, pânză despre care nimeni nu mai pomeneşte nimic şi care nu există în prezent. Urmează un ciclu „Pelerinajul durerii” în patru ipostaze: un tânăr bărbat, culcat lângă un lac de munte, într-o atitudine de seninătate, intitulat „Pacea”, următorul „Legenda” – o copilă pictată într-o vale cu flori, jucându-se cu piciorul în apa unui pârâu, „Durerea”, personificată de o tânără cu părul lung şi negru, cu privirea tristă, păşind îngândurată pe „greul drum al vieţii”, iar al patrulea panou reprezintă „Viaţa fericită” – o tânără născută din soare şi dăruită cu toate bucuriile. O pânză de mari dimensiuni o arată pe Sakri, personaj dintr-o istorie inedită a Reginei, o prinţesă din Nubia răpită de piraţi şi jucată la zaruri. Pe ultimele panouri, goale atunci (ca şi acum) urmau să fie zugrăvite personaje din „Poveştile Peleşului”. Montate la ferestre ca vitralii, opere ale artistului Zwoelfer de la Viena ilustrează basme populare româneşti. Margareta care s-a însoţit cu un prinţ şi a fost dăruită de ursitoare cu gemeni frumoşi ca ziua prietenului său bolnav. Prințesa Lia, îndrăgostită de fiul soarelui, care s-a prăbuşit în mare, de unde s-a ridicat transformată în ciocârlie. Sau Ana Doamna, răpită de Hanul tătar Mârza. Basmele au fost culese de Alecsandri şi prelucrate de Carmen Sylva care a dorit să comande aceste vitralii ca să-i împodobească camera preferată. Tzigara – Samurcaş notează lapidar în Albumul „Castelul Peleş”:
„Ani de-a rândul, Carmen Sylva a întrunit aici tot ce am avut mai ales în literatură şi artă, organizând şezători literare şi muzicale. Sala de muzică păstrează şi va păstra într-însa o mare parte din sensibilitatea romantică a sufletului Reginei. Pianele (două), harpha, instrumentele de muzică, notele şi cărţile dintr-însa palpită de căldura amintirilor.” * Vasile Alecsandri a devenit prieten şi colaborator al Reginei, având în castel un apartament rezervat permanent. Era des invitat la masă ori la şedinţele de lucru cu Regina. Suverana l-a invitat să asiste la serbarea de aniversare a luării Griviţei şi la dejunul cu soldaţii din Poiana Reginei, lângă Piatra Arsă. Masa s-a servit într-o cabană împodobită cu crengi de brad şi flori, în sunetul muzicii. Cuvântarea rostită de poet a fost publicată în Monitorul Oficial. La 19 Mai 1883 pleca din Viena la Neuwied, unde fusese invitat de mama Reginei, acolo aflându-se şi Carmen Sylva. Poetul o însoţeşte la Coblenz unde se întâlnesc cu împărăteasa Germaniei. În octombrie 1883, ca şi în toţi anii de aici înainte, va fi oaspete primit cu drag de Suveran la Sinaia. Din 1885 viaţa poetului se desfăşoară iarna la Paris, prins de îndeletnicirile oficiale, primăvara la Mirceşti iar vara şi toamna revine regulat la Sinaia, unde-şi regăseşte apartamentul rezervat. În 1886, când Elena Doamna (soţia lui Al.I.Cuza) este aşteptată la Castelul Peleş, ca vechi prieten, Alecsandri este desemnat ca împreună cu Domnişoara de onoare Livia Maiorescu s-o întâmpine la gară. Alecsandri va fi încântat de simpatia fraternă cu care Regele şi Regina o primesc pe prima Doamnă a României Unite. La 30 august 1886, la slujba de la Mânăstirea Sinaia, Regina a înconjurat steagul regimentului care cucerise reduta Griviţa, cu o coroană de trandafiri şi poetul compune „Încununarea steagului”. După slujbă, pe platoul de lângă Mânăstire s-a servit masa pentru 80 de persoane. Regele, Regina şi Alecsandri s-au prins în mijlocul horei jucate de ostaşi. În acest an pictorul Bertier îi face portretul care va fi expus în acea vară în Castelul Peleş (ulterior a fost instalat în Sala de şedinţe a Academiei). La 3 Noiembrie, pentru aniversarea căsătoriei suveranilor, scrie „Balada Peleşului”. În toamna anului 1888 scrie, în Castelul Peleş, o serie de poezii pe care Regina le traduce în germană. În momentul când Eminescu se îmbolnăveşte grav, pleacă din Sinaia şi ţine o conferinţă în sala Ateneului citind din Fântâna Blanduziei. Banii încasaţi sunt destinaţi pentru „ajutorul material al nenorocitului nostru poet şi confrate Eminescu”. Regina a subscris şi ea cu suma de 500 lei. La dorinţa Regelui Carol, pe ziua de 31 ianuarie 1885 este numit ministru plenipotenţiar la Paris în locul lui Bălăceanu. În toamna anului 1888, la plecarea din Sinaia, în drum spre Paris, oferă Reginei, Augusta sa prietenă, un bronz care înfăţişa una din eroinele poemelor sale, iar Regelui îi dedică o frumoasă poezie publicată cu titlul de „Adio”. Poezia, care i-a plăcut mult Suveranului, cuprinde o viziune profetică exprimată în versurile:
“Vrem falsele hotare dintre Români să piară
Ş ‘acest castel feeric, clădit la colţ de ţară,
În centrul României să luce ca un far !”
În casa – muzeu de la Mirceşti se află un fotoliu sculptat şi îmbrăcat cu o tapiserie de mână. Darul poetei Carmen Sylva trimis în vara anului 1890 pentru odihna prietenului său bolnav. Broderia e lucrată de Regină, iar sculptura în lemn se spune că este făcută de Regele Carol, care avea la Peleş un atelier, unde în clipele de răgaz confecţiona pentru distracţia lui piese de mobilier. Lucrările în lemn fiind executate în atelierele palatului, pe care de la început noul domnitor le instalase sub conducerea sculptorului Martin Stöhr, unul din puţinii însoţitori care de la Sigmaringen îl urmaseră la Bucureşti pe Carol I. Potrivit vechii tradiţii, în Familia Hohenzollerni-lor şi tânărul Principe Carol învăţase un meşteşug, alegându-şi sculptura în lemn.
Elena Rădulescu Pogăneanu: „Viaţa lui Alecsandri”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1940, pag.299

CONTINUARE  ÎN EDIȚIA VIITOARE

14a  15a  15b  15c

You may also like...

Leave a Reply