Despre pupatul la români…

Ne simțim obligați să vorbim despre obiceiul nenorocit al pupatului; şi aici avem câteva categorii distincte: pupatul poalei, pupatul cizmei, pupatul mâinii şi pupatul în fund. De când lumea, românii exersează aceste pupături, respectând cu sfinţenie obiceiul străbun, acela de a se ploconi şi de a se umili în faţa purtătorului de caftan, pentru a le fi bine. Cei care spun că ni se trage de la comunişti, de la festivismul lor tâmpit şi cultul personalităţii, vorbesc prostii; nici vorbă, ei doar au găsit terenul propice şi oamenii care se pliau obedient pe ceea ce doreau ei; ăsta e de fapt obiceiul locului; de mici, suntem educaţi şi crescuţi cu asta…: “capul plecat, sabia nu-l taie”; iar când vorba asta este împinsă la extrem, atunci să te mai ţii… Nu-l taie, bă, da’ toată viaţa te chinuie nenorocitul de torticolis… Cum apare un papuc de pupat, românul se repede să-i dea luciu, gândind el că aşa îi va fi bine; îi va fi pe dracu… Experienţa de câteva mii de ani ne tot arată şi ne tot arată că e un obicei nesănătos, dar lumea nimic… Scuza perfectă: toţi avem vicii şi de ce să ne fie rău, când poa’ să ne fie bine, ce, te doare gura să zici că x e frumos şi destept, iar în gândul tău să-l înjuri de mamă şi de toţi Dumnezeii?… Nu te doare… Mai contează că e urât şi după a n-șpea baterie de vin, şi că e prost, îngâmfat şi nesimţit, dacă odată ce i-ai spus cu martori că e minunat, ai pus bazele unei vieţi liniştite pentru tine?…
Şi linsul ăsta scabros te-ai aştepta să-l practice oameni de o anumită condiţie; ei bine, nu! Îl practică fără jenă, de la ăl cu sapa, pân’ la ăl cu mapa; şi când îl practică ăl cu mapa, atunci e lucru’ dracului, că ăla îl face perfect conştient şi gestul lui are urmări la nivelul mentalului colectiv. Sună pompos?… Poate, dar tot experienţele trecute ne arată că atunci când ţi-l sui în cap pe unul, nu contează cine, acesta nu uită niciodată să-şi închipuie că el e porumbelul, iar tu eşti statuia.

You may also like...

Leave a Reply