Vechiul Peleş, descris de contemporani. Festivităţi şi viaţa la Curtea Regală(IX)

În exclusivitate pentru Ziar de Sinaia, din cartea în curs de apariție „Peleșul, simbolul regalității” a
domnului Alin Ciupală, fost muzeograf la Peleș

CONTINUARE DIN EDIȚIA TRECUTĂ

În Albumul “Castelul Peleş (cu text bilingv – română şi franceză), autorii Prof. Al. Tzigara – Samurcaş şi Col. adjut. N. Condiescu reproduc fotografia Sălii de muzică, în care grupate într-un colţ, lângă orgă şi harfă, se văd în jurul Reginei trei domnişoare de onoare. Între ele este uşor de identificat, într-o tânără sfioasă, îmbrăcată într-un splendid costum naţional, preferata Reginei, domnişoara Elena Văcărescu. Fiind prezentă la Peleş multă vreme, găzduită într-un apartament care şi azi îi poartă numele, a fost protagonista unei poveşti de dragoste ce era să zdruncine chiar tronul, poveste pe care este cazul să o prezentăm mai pe larg.
Ultima descendentă a ilustrei familii de boieri cărturari şi patrioţi, care şi-au dedicat viaţa pentru:
“Creşterea limbii româneşti
Şi a patriei cinstire”
aşa cum sună celebrul Testament al lui Ienăchiţă Văcărescu (1740 – 1794), şi-a depăşit înaintaşii (Ienăchiţă, Alecu şi Nicolae), ctitori ai poeziei culte româneşti, devenind o scriitoare de limbă franceză cu renume european. A trăit între 21 septembrie 1864 și 17 februarie 1947. Pe la 13 ani a început să strângă doine şi cântece populare auzite de la ţăranii de pe moşia Văcăreşti şi pe care le va publica mai târziu, în 1892, la Paris, cu titlul „Le Rhapsode de la Dâmbovitza”. În 1879, Elencuţa – cum o dezmierdau ai casei – împreună cu mama şi sora ei, despre care Martha Bibescu spune că era o mare frumuseţe, pleacă pentru o perioadă lungă la Paris. A studiat arta versificării cu poetul celebru Sully Prudhomme (între 1880 – 1881), s-a împrietenit cu poetul parnasian, în mare vogă atunci, José-Maria de Heredia care a introdus-o în cele mai ilustre saloane literare ale Parisului, iar altă celebritate Leconte de Lisle a condu-o acasă la patriarhul romantismului francez, Victor Hugo.
În 1886 debutează la Paris cu volumul „Chants’d Aurore” (Cântecele Răsăritului), pentru care primeşte premiul „Archon Desperouses” al prestigioasei Academii Franceze (în 1899 primeşte a doua oară premiul Academiei Franceze, pentru volumul „La Rhapsode de la Dâmbovitza”).
În aceşti ani va face o pasiune pentru savantul şi delicatul Principe Moştenitor Ferdinand, idilă înfiripată la Peleş şi încurajată de îngăduitoarea Carmen Sylva. Umilită de valul de calomnii şi intrigi, ţesute împotriva acestei iubiri pasionale de politicienii timpului, care nu acceptau ideea unei românce pe tron, se exilează de bună voie în Franţa. Dragostea aceasta o va marca pe viaţă. Într-o vizită la Vatican a făcut imprudenţa să afirme în faţa Papei că ea trebuia să fie adevărata regină a României. În preajma primului război mondial ia parte activă la viaţa publică ca membră marcantă a asociaţiei Liga Culturală, devenită ulterior (în 1915) „Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”. Între 1919 – 1920 are o misiune oficială ca membră a delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris. Atunci a cunoscut-o viitorul diplomat şi ministru Viorel Tilea. Acesta a devenit rapid un protejat al Elenei Văcărescu, pe care o vizita zilnic în casa de pe Rue Washington, nr.5 unde se stabilise. Tilea, pe care l-a luat peste tot, introducându-1 în cercuri influente, povesteşte un fapt amuzant: „Ca semn de gratitudine, i-am spus „mama”, neînchipuindu-mi la ce zvonuri aveam să dau naştere. Toată lumea şi-a închipuit că eram fiul ei şi al lui Ferdinand şi că fusesem obligat până atunci să trăiesc retras în Transilvania.” (*)

După război primeşte numeroase misiuni politice şi se numără printre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor (Liga Naţiunilor) şi este în conducerea Comisiei de Cooperare Intelectuală – 1922. Este prima femeie primită în Academia Română (1925) şi prima personalitate feminină distinsă de francezi cu marele Ordin „Cavaler al Legiunii de Onoare” (1927). În iulie 1945 va fi numită reprezentanta României în Institutul de Cooperare Intelectuală devenit apoi UNESCO. În august 1946 va fi numită în delegaţia care va participa la Conferinţa de Pace de la Paris, luptând să mai salveze ce se mai putea din fosta Românie Mare. La Paris, ca „ambasador al culturii române în Franţa”, i se sărbătoreşte o jumătate de veac (1896 – 1946) de activitate literară. Şi-a compus la finalul vieţii un epitaf: „Româncă şi ultima Văcărescu – ce discurs funebru mai frumos mi-aş putea dori!” În apropiere de Sala de muzică se mai afla o încăpere pe gustul Reginei, dispărută în prezent. Prin transformarea aceasta, s-a mărit Sala Florentină unde stucaturile au fost înlocuite cu lucrări de marmoră şi unde s-au aşezat două uşi cizelate în stilul lui Benvenuto Cellini, comandate la Roma, artistului Giuseppe Magni. S-a obţinut astfel o Sală pentru recepţii numită “Salonul cel Mare”, dar a fost astfel sacrificat cochetul buduoar al Reginei de lângă Sala de muzică. Buduoarul amenajat de Regină în stilul Ludovic XV, era încărcat de bibelouri, figurine din porţelan de Saxa, scene .galante pictate de Lancret. Era graţios, ca o sonată de Haydn, afirmă Bachelin în lucrarea lui. O piesă rară, un vechi clavecin cu mecanism din secolul al XVI-lea (coardele de bronz erau atinse de cotoare din pene de gâscă) sugera apropierea de Sala de muzică. Clavecinul era şi o remarcabilă operă de artă, fiind transformat în Franţa şi pictat în secolul al XVIII-lea de Joseph Vemet, pictor de subiecte marine, care a zugrăvit pe clavecin câteva porturi din Normandia. Instrumentul antic aparţinea (cum ţinea să certifice Bachelin) Prinţesei Elisabeta, sora lui Ludovic al XVI-lea şi provenea din Castelul familiei regale franceze Montreuil. În apartamentul privat al Suveranului, Regina şi-a amenajat Camera de lucru. O simfonie de tonuri în roşu: tapetul de pe perete, covorul roşu, postavul roşu de pe birou, care are forma de semicerc şi mobilier în cel mai pur stil veneţian îmbrăcat în stofa roşie. Pereţii până la jumătate ca şi tavanul sunt din nuc sculptat. De la lambriuri ^în sus pereţii sunt tapetaţi cu brocart roşu. în colţul nord-estic o estradă despărţită de restul camerei printr-o grea draperie roşie. O bibliotecă de nuc cu scara de acces plasată pe o galerie în partea superioară a camerei înalte. Bachelin o compară cu o bibliotecă dintr-o chilie de călugăriţe. Camera de lucru are un candelabru splendid de bronz şi de cristal. Lumina naturală trece prin vitralii care o dispersează provocând admirabile efecte. Picturi remarcabile sunt amintite de Haret: Rembrandt, “Apariţia îngerului ciobanului din Betleem”; Domenichino, “Concert de îngeri”; Greco, “Isus îşi ia rămas bun de la mama sa”; Rubens, “O schiţă”; Coreggio, “Cei 4 evanghelişti”; Gerard Douffet, “Coborârea de pe cruce”; Alonzo Cano, “Flagelaţie”. Mai menţionează agăţat de balustrada bibliotecii o pictură mică (10×8 cm) “Regele Carol la 6 ani”, o statuetă de bronz a Regelui Carol călare de Romanelli şi câteva busturii. La Bachelin se mai aminteşte şi de multe gravuri. El menţionează că pe mese erau reviste ilustrate pentru doamne şi la ferestre draperii de pluş şi satin. Arată că aici primea Regina savanţi şi artişti, oaspeţi la castel. Când avea nevoie de anturaj îşi invita doamnele de onoare precizând că “e necesar de minim trei persoane ca să faci o conversaţie”.

* Viorel V. Tilea;”Trimis extraordinar. Un transilvănean la Paris şi Londra”, versiune românească Dorin Matei, Magazin istoric, anul XXXIV, nr.3, martie 2000, pag. 19

CONTINUARE  ÎN EDIȚIA VIITOARE

You may also like...

Leave a Reply