Pârțul lui Țuțea

Petre Ţuţea… de la o vreme, nu prea-l mai suport pe acest om pentru care, la un moment dat, am avut aproape un cult. Când mi-am dat seama de asta, întâi m-am îngrozit. „Cum, cine eşti tu ca să nu-l mai suporţi pe unul care a făcut, a dres, a ajuns, a reprezentat, a rostit, a formulat?” mă tot mustra o voce interioară. Apoi m-am gândit aşa: „Dar în fond cine ar trebui să fiu eu ca să pot să nu mai suport un alt om? Oare nu există libertatea gândirii şi a conştiinţei? Oare oamenii se împart în două – cei pe care trebuie să-i suporte toată lumea şi cei pe care ai voie să nu-i suporţi? Dar asta e o mostră de gândire totalitară!”
Aşa că în loc să-mi mai fac mustrări de conştiinţă, am început să mă întreb de ce am ajuns să nu-l mai suport pe Ţuţea. Şi răspunsul a venit neaşteptat de repede: pentru că face exces de Dumnezeu şi pentru că m-am săturat în general de oamenii care vorbesc necontenit despre Dumnezeu. Şi Ţuţea asta face. Cel puţin în ceea ce am întâlnit eu în opera lui (mai mult orală, ca folclorul), am văzut exagerat de multe sentinţe de tipul: „o babă evlavioasă care se roagă în biserică valorează mai mult decât toţi filosofii lumii”. Ori pentru mine, asta e prea mult. Nu mai suport excesul de Dumnezeu, nu-i mai suport pe predicatori, indiferent dacă predică din amvon sau de pe patul lor de-acasă. Iată un exemplu de rostire de-a lui Ţuţea care pe mine constat că mă revoltă: „Kant spunea că el e propriul său legiuitor şi stăpân. Lucru la care eu am făcut aşa: pârţ! Aşa e el legiuitor şi stăpân cum sunt eu popă în cartier. Nu e om, Kant. N-a reuşit să fie om cu toată subtilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizează cu clopotele de la biserică, e laureat al premiului Nobel pe lângă Kant”.
Aşadar, ca să fim oameni am putea alege să rămânem analfabeţi, inculţi, dar să mergem la biserică, unde să ne sincronizăm cu clopotele. Mie asta mi se pare prea mult. Eu cred că relaţia noastră cu Dumnezeu n-are de-a face cu lumea ci cu sufletul. Mi se pare că un om poate să fie propriul lui stăpân în lume şi să fie robul lui Dumnezeu în suflet. Mi se pare perfect plauzibil să cred că „ale sufletului” pot fi onorate în linişte şi tăcere, în reculegere. Dar când ieşim în lume, e cazul să nu facem paradă de ele. Mă întrebam cum ar fi să auzi un mare fizician, care a descoperit cine ştie ce particulă, zicând că el nu a descoperit nimic, că acolo e vorba de Dumnezeu, care i-a descoperit particula etc. Dacă dorim să trăim ca badea Gheorghe, sincronizaţi cu clopotele, atunci presupun că nu mai are rost să ieşim în lume și să ne exprimăm – nu avem ce exprima, întrucât nu avem nimic de la noi şi, înţelegând asta, nu deschidem gura decât dacă suntem preoţi şi difuzăm, cu aprobare, cuvântul lui Dumnezeu. Să afirmi despre Kant că nu e om pentru că şi-a permis să spună că este propriul lui stăpân, mi se pare prea mult. Da, fiecare e propriul lui stăpân, pentru că deciziile le ia singur, nu le ia nimeni în locul lui. Poţi alege să gândeşti în loc să te sincronizezi cu clopotele, să mănânci în loc să te înfometezi, să munceşti în loc să stai degeaba. Faci absolut ce vrei şi asta arată că eşti propriul tău legiuitor şi stăpân. Sigur că poţi alege prost, dar asta e o altă poveste. Unii oameni au ajuns pe culmi exact fiindcă au ales bine. De unde ştie Ţuţea că în singurătatea camerei lui, Kant nu se ruga la Dumnezeu şi nu-i mulţumea pentru că i-a dat să fie ceea ce este şi să-şi conducă bine viaţa? Şi încă ceva: atunci când Ţuţea a rostit sentinţa „Kant nu e om” s-o fi gândit el oare că Dumnezeu ne cere să nu judecăm, „ca să nu fim judecaţi?”

Raul Sebastian BAZ

You may also like...

Leave a Reply