Posada, mon amour! – refăcută şi adăugită –

poza lezpezi

In memoriam: Stelian Tăbăraş

Presupunând că Dumnezeu m-ar fi întrebat, înainte de venirea mea pe lume, ce preferinţă aş avea asupra locului de naştere, sunt sigur că aş fi răspuns pe nerăsuflate, la fel ca şi astăzi, în Poiana Comarnic, după Colţii de Nisip, lângă bârlogul lupilor, înfipt în coastele Boncului. Iar dacă Dumnezeu ar fi insistat să spun şi o a doua preferinţă, aş fi zis fără ezitare: în cartierul Posada. Sub o geană de pini ţesălaţi de un vânt mirosind a vulpi, a veveriţe roşcate şi a rododendroni, ce incendiază muntele atunci când coboară pe versanţii Bucegilor, culcându-se apoi, domol, precum un prunc, tocmai la pieptul Cernichii… Iubesc acest cartier al Comarnicului pentru că e cea mai selectă zonă a oraşului, cu un uşor iz de burg medieval, ce s-a „dat” mai la o parte de restul, pentru că are alt specific ce l-a rupt definitiv de monotonie, de praf şi de mizerie. Aşa cum pentru Sinaia, cartierul Furnica înseamnă vis, cum pentru Buşteni, Zamora e o filă ruptă dintr-o carte de poveste, iar Cioplea pentru Predeal este o bucată de soare… Posada înseamnă multă istorie de „înaltă clasă” şi sunt sigur că din această cauză îi e şi foarte greu să stea cu ţinuta sa imperială, nobilă, la „grămadă” cu centrul Comarnicului înghesuit în el ca un copil orfan, ce greu se descurcă într-o lume în plină derivă, cu mâna întinsă, cerşind mereu câte ceva ca să supravieţuiască de azi pe mâine. Posada nu cere. Dă, oferă, împarte, te invită să stai de vorbă cu ea. Umbra argintie a posădarilor vine tocmai din miezul veacurilor şi pe măsură ce se apropie de noi, vechimea îi dă mai multă strălucire. Ca vinul, nu-i aşa, cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun! Posădarii sunt mai aşezaţi, mai cuminţi „la vorbă şi la port”, cu feţe mai luminoase, zâmbitori. Şi sunt tot aşa pentru că-s purtătorii unui sigiliu de netăgăduit al trecutului, mereu ieşit proaspăt la lumina zilei, ce le pecetluieşte, cum spuneam, matca sângelui. Şi tâmpla… Posada are un castel. Şi ce basme şi idile se ţes şi se coc sub zidurile sufocate de iederă şi-n balcoanele arse de vreme. Parcă îl vezi pe prinţul George Valentin Bibescu, un sol al aerului, un Saint-Exupery al nostru, din acest punct de vedere, că nu are linişte şi pace până nu îi dă de ştire şoferului Alex. Amariei să pregătească maşina de drum pentru că văzduhul e curat şi albastru, iar avionul îl aşteaptă, gata de pilotat. În treacăt, prin parc, dă mâna şi vorbeşte cu grădinarul Ion Peticilă, că parcă, în colţul de lângă zidul Palatului, aripa sudică, ar merge plantaţi nişte trandafiri galbeni. Ca cei pe care, cândva, Mercedes îi punea în fiecare dimineaţă pe masa de lucru a soţului Gabriel Garcia Marquez, fără de care marele scriitor nu poate lega o iotă… Din balcon, surâzătoare, îmbujorată toată, drăgăstoasă şi îmbrăcată în alb, precum o zână, Martha Bibescu îi face semn prinţului cu o batistă imaculată, tivită în lacrimi, rugându-l să nu rămână prea mult pe drumurile cerului. După care dispare discret după draperiile grele, de pluş, de culoarea vişinei putrede. O aşteaptă „Jurnalul” şi, poate, „Izvor, ţara sălciilor”… Cu toate că scriitorul Stelian Tăbăraş afirmă că pe la şapte-opt ani părăsise pentru totdeauna Secăria, unde „Zilele cele scurte” (1) începuse să mijească, mutându-se la oraş cu întreaga familie, mergând pe drumul cu vestita troiţă din culmea satului, înspre sud, chiar pe hotar cu oraşul Comarnic, eu nu-l cred până la capăt. Îmi place să-l contrazic şi să spun că a făcut această dureroasă „părăsire” trecând, într-adevăr, o dată pe la troiţa din „Cumpenele” (2) din cele trei sate (Secăria, Poiana, Vatra Sat) ca să poată privi înapoi la bătătura „ultimă” din copilăria sa, dar să şi caute pe monumentul acestei troiţe străbunicul mort în primul război mondial. Asta a fost atunci, când a parcurs drumul, în căruţa lui Mitică Boieru – cu „acest mijloc de transport absolut perfect ca un schelet de pasăre” (St. Tăbăraş). Iar a doua oară (e posibilă şi această variantă, din moment ce se zicea prin Posadă – A. Amariei) când Stelian Tăbăraş fusese văzut venind peste munţii Floretului prin Crâng, şefule, pe sub poarta de piatră a Castelului ce se afla în imediata vecinătate a cantonului silvic, ştiţi, pe drumul albit de secărencele ce vin spre oraş, în toiul noşţii, cu garniţele pline de lapte „mutând Calea Lactee pe Pământ”. Purta o raniţă plină de cărţi. A vizitat îndelung Castelul, a stat ore în şir în parc filmând parcă „la două aparate” (3), o dată când „plecase” prinţul din castelul (1940), iar altădată, acum pe seceta asta, când se usucă parcă şi trandafirii de pe lângă tăpşanele clădirii. Probabil, atunci se mutase Tăbăraşul definitiv la oraş, după ce mai văzuse casa părintească de sub părul bătrân, ca să suie piscurile Doamnelor şi al Floreiului şi să ajungă în „marea literatură a lumii”, trecând pe sub bolţile de piatră ale Castelului. La fel ca un împărat ce se întoarce învingător din crâncenele bătălii ale vremii… După o vreme, iată-l şi pe muzeograful, rafinatul poet Dan Rădulescu, cu figura lui de toreador rătăcit pe aceste meleaguri, înaintând în legenda sa personală spre poarta castelului. Are părul negru, sclipitor, bine pieptănat pe spate, îmbrăcat în sacoul albastru, întotdeauna cu cravată belu,pantaloni gri-fer, la dungă şi cu pantofi negri, lustruiţi, împrăştiind peste tot raze de lumină. În ochi îi „fierb” metafore şi sunt adânci, lucitori, „roşi” de înălţimea cerului. Fumează tot un „snagov”, ca pe vremuri, şi mă întreabă cu glasul lui „aproape timid”, fonfăit, noduros: „mă băiete, tu ce-ai mai scris? Hai săbem un ceai verde şi să-ţi citesc şi eu ceva”. Mă ia de mână şi mergem în biroul lui mansardat, unde o ţandără de soare pătrunde prin fereastra ovală şi se sprijină într-o pagină cu cuvinte înşirate mărunt de mâna lui de vrăjitor de vise. Îmi citeşte până coboară seara. De la stânele din Răzoare şi Florei întunericul se lasă în Posada pe julipuri de doine şi balade, şoptite arzător de cavale şi fluiere tocite de dor. Iar la adăpostul zidurilor Castelului, o umbră ciudată se furişează, precum o flacără arzând de-acum în bătaia lunii, spre cămada misterioasă, plină de parfumuri exotice, a directorului de muzeu… La Schitul Lespezi, îngerii lui Pârvu Mutu murmură psalmii bibliei, împrăştiind mireasma sfântă până departe, dincolo de culmile Pleşuvei, în timp ce Prahova, oţeloasă, îşi îndoaie trupul mugind ca o fiară îmjunghiată în stâncile de lângă Valea Obielii, aruncând broboane de rouă în otava ţintuită de stele. Până peste veacuri,vara, prin preajma primei sâmbete, înainte de Sfânt Ilie, susţin unii, răsună din Poiana Lespezi ecourile aproape de suflet al chitarelor, clinchetul de argint al melodiilor populare interpretate de elevi, „ropotul” armonios al altor şcolari în jocuri şi dansuri populare de parcă merg cerbii înspre izvoare pentru a bea soarele şi chipul stilizat de timp al ciutelor. Se aud şi vibraţiile ce ondulează văzduhurile („chiar dacă te află într-o gaură de şarpe!” afirmă alţi localnici) ale versurilor apolonice rostite aici de poeţii Nicolae Paul Mihail, Nicolae Theodor Poiană, Radu Ghica Moise, Gabriela Codău, Cristina Gheauş, Vorbele de roman de peste timpuri ale academicianului Nicolae Breban, cuvintele pline de tâlc ale scriitorului Stelian Tăbăraş ce se rotesc în jurul ceasului solar, cele de cronicar al vremurilor cânr erau regine şi regi în România, nimeni altul decât reputatul istoric Ion Bulei, care a văzut lumina zilei în ţinuturile fără de margini ale Colţilor de Nisip. Toţi, împreună cu alţi intelectuali şi oameni avizi de cultura adevărată, veniţi de prin ţară ca să calce zdravăn, cu bătaie lungă, urmele lor ţintuind eternitatea – pământul lui Dumnezeu de pe lângă Schitul Lespezi. Aici s-a pus piatra de temelie a Asociaţiei Culturale „Lespezi – 2004”. Dar mai bine să dăm cuvântul lui Stealian Tăbăraş, despre acele vremuri: „Poate că literaturii, culturii prahovene îi lipseşte tocmai matricea organizatorică a vieţii sale: puţine edituri, nici reviste nu sunt prea multe şi de suprafaţă prea mare, acţiunile literare au caracter aleatorii. Iată de ce, acum doi ani (n.r.17 iulie 2004), aproape de un Sfânt Ilie „am fugit” de pe coastele Mării Egee la schitul „Lespezi” ca să iau parte, alături de prietenii mei, scriitori şi profesori, folclorişti, la un simbolic act de întemeiere: Asociaţia Culturală Prahoveană „Lespezi 2004”. Şi semnând cartea de constituire am avut senzaţia scrierii unui pergament sau a unui act domnesc pe o piele de iepure. Adeverească-se şi spre bucuria mea şi spre a dumitale, poete Vasile Ioan Ciutacu!…”. De aceea generaţiile viitoare trebuie să pătrundă cu sufletul, transmiţând mai departe şi celor ce o so vină necontenit dinspre orizonturi Proclamaţia de la Schitul „Lespezi” încrustată în matricea timpului pe 24 iulie 2005, ca să nu se piardă cumva prin negura vremurilor…
Dinspre Orăţi vine „Carul cu boi”, mânat de Nicolae Grigorescu şi intră definitiv în fântâna timpului, fulgerat de clipe adânci de nemurire… Posada e plină de aer şi de cultură, fără de care, parafrazându-l pe Blaga, „nu poate trăi omeneşte”. Iată de ce acest cartier al Comarnicului respiră atât de mult şi de profund parfum de epocă selectă şi stelară. Şi pentru a nu cădea de tot în banalitate închei povestea, repetând, că dacă Dumnezeu m-ar întreba unde aş vrea să mă nasc a doua oară, aş răspunde pe nerăsuflate, cu tot sângele: în Posada! Posada, mon amour!
1) „Zilele cele scurte”, (1981 – Editura Cartea Românească, romanul de debut al scriitorului Stealian Tăbăraş)
2) Aluzie la romanul „Cumpenele”, (1985 – Editura Eminescu, autor Stelian Tăbăraş)
3) Aluzie la romanul „Filmare la două aparate” (1988 – Editura Eminescu, autor Stelian Tăbăraş)

proclamatie 1     proclamatie 2

You may also like...

Leave a Reply