Despre ”Pârțul lui Țuțea”

Citesc cu mare plăcere editorialele domnului Raul Baz, pentru care nutresc un respect declarat, chiar dacă nu sunt mereu de acord cu opiniile editoriale ale Domniei Sale. Însă editorialul de săptămâna trecută “Pârţul lui Ţuţea” a reuşit să mă consterneze şi mă obligă la o minimă reacţie. Ca să nu existe dubii, nu este un demers în apărarea marelui folozof, patriot şi luptător anticomunist Petre Ţuţea, pentru că un nimeni ca mine nu are calitatea să-l poată apăra pe un titan precum Ţuţea, ar fi ridicol, ci este o simplă reacţie la opiniile unui vector de opinie al oraşului nostru, care riscă prin neînţelegere să smintească mulţi oameni de bun simţ.
Nu trebuie uitat în această ecuaţie faptul că domnul Baz este un membru marcant al Dreptei Sinăiene, deci prin vocaţie, un continuator al politicilor care în mod istoric au avut ca fundament dreapta credinţă şi naţiunea. Sau aşa ar trebui să fie. Între timp, lucrurile s-au mai pervertit, dreapta românească nu mai apără nici dreapta credinţă, nici naţionalismul, ajungând în mod de-a dreptul ridicol să se închine la DNA şi UE ba, mai rău, fug ca dracul de tămâie ca nu cumva să fie catalogaţi drept naţionalişti (a se vedea declaraţiile din ultimii ani ale preşedinţilor PNL). Revenind la chestiune, recunosc cu ruşine, că pe vremea când domnul Baz îl venera pe domnul Ţuţea, eu îi veneram pe Kant şi pe Nietzsche, ale căror scrieri mi se păreau că reprezintă absolutismul logicii umane şi triumful inteligenţei omeneşti, cu ideile lor absolut revoluţionare după aproape două mii de ani de gândire dogmatică religioasă. Declaraţiile de suveranitate ale lui Kant şi superomul lui Nietzsche, care îl puneau în centrul universului pe Omul Dumnezeu, găseau în mintea şi sufletul meu rebel de adolescent resorturi de logică absolut irefutabile. În aceeaşi perioadă, Petre Ţuţea îmi părea de nesuportat cu desele lui referiri la Dumnezeu, Biserica Ortodoxă Română, ţară şi popor. Mi se părea anost şi desuet, pentru că aşa fusesem învăţaţi să-i considerăm pe toţi cei care vorbeau despre Dumnezeu, biserică şi credinţă.
Între timp, operele celor doi coloşi, Kant şi Nietzsche, care au influenţat masiv gândirea, societatea şi politica societăţii moderne, au dus la falimentul total al societăţii occidentale, care după ce l-a detronat pe Dumnezeu din scaunul Său şi l-a întronat pe Omul Dumnezeu, s-a trezit că navighează ca o barcă fără busolă şi compas în mijlocul oceanului. Nenumăratele crize economice, dar mai ales criză morală în care se zbate societatea occidentală, cu excesele ei de-a dreptul decerebrate şi periculoase pentru însăşi existenţa fiinţei umane (homosexualitatea, drogurile, sinuciderea asistată medical, avorturile etc.), nu sunt decât urmările implementării în sfera social-politică a ideilor “marilor gânditori”. A nu se înţelege că doar Kant şi Nietzsche sunt de vină pentru mocirla morală în care se zbate societatea occidentală modernă din care cu onor facem parte şi noi, ba chiar facem mari sforţări ca să reuşim să ne integrăm definitiv. Dacă asemenea celor de mai sus, domnul Baz ar fi declarat că “Dumnezeu a murit” sau că nu există, atunci întregul articol ar fi avut o logică, câtă vreme însă Dumnezeu este viu şi etern, este aberant să declari că “suntem proprii noştri stăpâni şi leguitori”. Pentru simplu fapt că suntem creaţi de către Dumnezeu şi avem ca normă de viaţă legile sale imuabile. Din acest punct de vedere suntem la fel de stăpâni şi proprii leguitori precum măgarul de pe păşune care are şi el libertatea să facă la dreapta sau la stânga şi să aleagă ce fel de iarbă să mănânce. Se confundă prea des “liberul arbitru” cu “autodeterminarea”. Dar asta este deja o altă discuţie care necesită un spaţiu amplu. Desigur însă că încă mai există pe planetă oameni care cred că se trag din maimuţe şi atunci Kant devine logic. Pe vremea când îmi plăcea Kant, îl credeam şi pe Darwin care a elucubrat celebra teorie a evoluţiei, Originea Speciilor din 1859. Astăzi pot doar să zâmbesc la rememorarea acestor amintiri. Ceea ce m-a făcut însă să reacţionez, a fost stilul demn de Scânteia anilor 50, stilul reducţionist de genul: “Ca să fim oameni, am putea alege să rămânem analfabeţi, inculţi, dar să mergem la biserică…”, sau manipulatoriu de genul: “Da, fiecare este propriul lui stăpân, pentru că ia deciziile singur, nu le ia nimeni în locul lui “ (asta este exercitarea liberului arbitru, a nu se confunda cu autodeterminarea), sau: “Poţi alege să gândeşti în loc să te sincronizezi cu clopotele, să mănânci în loc să te înfometezi, să munceşti în loc să stai degeaba”. Cu alte cuvinte, dacă eşti bisericos în mod evident eşti un prost, dacă ţii post se cheamă că te înfometezi şi dacă ai decis să asculţi chemarea lui Dumnezeu şi te-ai decis să-I slujeşti Lui eşti un trântor inutil pentru societate. La aşa ceva eu nu mai am nimic de comentat pentru că mă simt ispitit să-l judec pe cel care poate gândi şi scrie aşa ceva. Şi pentru că nu vreau nici eu să fiu judecat, am să fac exact aşa cum spune scriptura, mă voi abţine să judec. Dar ca şi Ţuţea, o să spun şi eu despre Kant că nu este om. Poate că o fi mare gânditor, filozof de geniu, creator de curente şi ce-o mai fi el, dar sigur nu este om. Pentru că om este doar cel care are conştiinţa faptului că este creaţia lui Dumnezeu, care îl acceptă ca stăpân al său şi al universului: “Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!””. Ceilalţi pot fi descendenţi din maimuţele lui Darwin, sau forme evoluate de viaţă, supraoameni sau orice vreţi dumneavoastră, dar nu oameni conform definiţiei omului din Sfânta Scriptură. Bătrânul Ţuţea n-a greşit cu nimic.

Pavel Georgini

You may also like...

Leave a Reply