Asociaţia Culturală „Lespezi-2004” moare dar nu se predă!… Adevăruri care trebuie ştiute

tabaras

„Îngerul din coteţ”

Un articol de Vasile Ioan Ciutacu

E bine de cunoscut şi o altă „dimensiune” a lui Stelian Tăbăraş – creierul zidirii asociaţiei – pe lângă cea de scriitor elitist, inventator imprevizibil, scultor adeverit mai târziu, şi anume că nu îi era indiferent de ceea ce se întâmpla anapoda în jurul său, de fapt, în societatea românească postdecembristă. De nenumărate ori în acest sens lua atitudine prin paginile revistei de cultură a Uniunii Scriitorilor din România – Luceafărul, unde era redactor, ţinând o vreme, număr de număr, rubrica „Nocturne”. Şi acum când privesc atent de pe marginea terenului, cum se zice, unde se joacă aceste vremuri tulburi cu noi, nu am cuvinte, pe măsură să-i mulţumesc lui Stelian că, în bătălia mea – pe viaţă şi pe moarte – dusă cu inşi ieşiţi la drumul mare parcă, din epoca de piatră şi care, în multe cazuri, consideram că legea „se simţea” în largul ei numai între coperţile prăfuite ale unui dosar, repet, Tăbăraşul nostru, necondiţionat, a venit cu umărul său puternic lângă al meu. În timp ce un alt coleg de asociaţie „mă îmbărbăta” sarcastic de câte ori ne întâlneam pe nesfârşitul drum al timpului. „Numai departe de azi o să te văd, maestre, îngropat până la gât în pământ!”… Astfel în „Luceafărul” nr.7/22.02.2006 Stelian Tăbăraş, cum spuneam, la cronica „Nocturne” a publicat tableta „Îngerul din coteţ” şi pe care l-a difuzat în xerocopie celor de faţă la lansarea cărţii sale „O să ne mai vedem” la Şcoala Poiana (relatată în numărul trecut al publicaţiei noastre) punctând aluziv: „Această tabletă este inspirată de scrierile marelui romancier Gabriel Garcia Marquez care povesteşte despre ţăranii dintr-un sat sudamerican cum prind un înger, şi pentru că tot avea fulgi, îl bagă în coteţ. Ei, asta este ideea, fraţilor! Scriitorul este prin apariţia lui pe lume un om deosebit, dar anumiţi oameni cu capacitate şi cu mintea redusă sunt tentaţi să-l sechestreze în coteţ cu alte fiinţe, el fiind, de fapt, altceva. Din această cauză am scris despre necazurile unor poeţi din provincie care au de-a face, uneori, cu oameni obtuzi”. Spre exemplificare, vă supunem atenţiei dumneavoastră această tabletă „biciuitoare” la adresa unor „şefi de carton” – vorba scriitorului. „Aflu tot mai des („din teritoriu”) despre adevărate ostracizări, „zi de zi, ceas de ceas, şi în proporţie de masă” ale unor scriitori, mai cu seamă poeţi, din partea unor satrapi locali, fie ei „aleşii neamului”, fie şefi de carton, din locuri unde nu se întâmplă nimic. Este mai întâi vorba de orgoliul prostesc („Îi arăt eu scriitor!”), este vorba despre neînregimentarea scriitorului respectiv în găştile locale întocmite nu întotdeauna înlăuntrul legilor, despre firea interiorizată care, exersată în decursul anilor, va fi dus la propria-i „mutaţie”, şi nu în ultimul rând la hipersensibilitatea artistului în faţa obtuzităţii generalizate, a prostiei. Îmi e la îndemână exemplul unei reacţii de-a dreptul nocive a unui şef care – auzind despre noua carte a subalternului său, şi despre succesul ei cel puţin local, l-a chemat de urgenţă pe autor: „Când scrii, omule, că eu n-am vreme nici de…?”, „Noaptea, domnule!”. Atunci şeful l-a chemat pe directorul de la personal: „Pe dumnealui îl pui numai în tură de noapte!” Desigur, pe de altă parte, scriitorii n-ar fi tocmai cei mai „aliniaţi” subalterni. Probabil că Bacovia n-a fost chiar un model de slujbaş. Eminescu a fost unul dificil (Blaga şi Eliade au făcut însă faţă strălucit şi când nu s-au aflat pe cea mai de sus treaptă a ierarhiei, deci nu se poate absolutiza). Dar astăzi primarii se laudă că au funcţii în „oraşul lui Bacovia” în loc de „Bacău” sau „în Botoşanii lui Eminescu” în loc de Nordul Bucovinei. (Chiar, cum se vor fi numit primarii de pe acolo pe vremea trecerii pe Pământ a celor doi poeţi?). Mai sunt şi motive de gelozie, coroborate cu tentaţia maculării celui ingenuu. Panait Istrati nu şi-a putut niciodată explica tentaţia copiilor de mahala de a-l tăvăli prin noroi pe elevul îmbrăcat în alb – cu ce sacrificii! – pe când acesta mergea spre serbarea de sfârşit de an unde era premiant cu coroniţă. Pe vremuri, colecţionând personaje pentru eventuale scrieri, mă atrăgea partea de absurd şi de grotesc a scalei. Aveam înşiraţi ca mărgelele pe aţă indivizi „grei” ce transpirau în faţa colii de hârtie fie şi nevoiţi să „compună o cerere”. Apelau apoi la scriitorul local. Tot el, scriitorul, era pus să alcătuiască niscai compuneri pentru odraslele din şcoală, ei (ele) având alte priorităţi şi… înclinaţii. De la vorba „Şi eu aş fi scris dacă aş fi avut timp ca el!” sau „Cum o să fie un talent deosebit? Doar mi-a fost coleg!” şi până la întâmplarea povestită de Gabriel Garcia Marquez cu îngerul capturat de ţărani şi închis în coteţul găinilor – de vreme ce tot are pene – nu e decât un pas”.

***

Iată, cât de băftoşi sunt unii şefi din plastilină când intră în istoria literaturii române pe spinarea altora că, nu-i aşa?, „Verba volant, scripta manent”. În ciuda unora, cu capul pătrat, care socot un scriitor drept un „instigator”, şi nu cel mai periculos om din lume care spune adevărul pentru a-l parafraza până la capăt pe vestitul romancier Marquez. O ţară adevărată se bazează pe cultură şi aceasta este a elitelor. Niciodată n-o să intre în istorie –şi asta este cel mai important lucru – nişte neica nimeni postdecembrişti care oricât s-ar strădui unii să priceapă, sucindu-şi minţile, în ruptul capului nu pot să înţeleagă cum unii din tagma cu pricina stau neputincioşi şi amărâţi cu chirie, spre exemplu, în „propriile” lor vile. Dracu a mai pomenit o asemenea bazaconie?!?! Cu ce credeţi că o să rămână în memoria de veacuri a Comarnicului fosta primăriţă Rodica Bogdan? Probabil doar cu amintirea unora când la evenimentele din 1989 un „instigator” a luat-o de mână, din birou, şi a dus-o pe scările primăriei aruncând-o la lada de gunoi a istoriei: „Pe-aici, doamnă, şi nu tovarăşă, nu mai aveţi de ce să vă mai lăsaţi tălpile să scoată fum!”

You may also like...

Leave a Reply