Despre problema percepţiei

raul baz

An de an, cu diferite prilejuri, apar la televizor nişte bătrâni de 90-100 de ani, îmbrăcaţi în uniformele lor vechi de aviatori, amirali, generali etc. Mărturisesc că nu-i înţeleg. Au fost nişte viteji, OK, s-au luptat cu duşmani la fel de viteji ca ei şi i-au învins. Un astfel de bătrân a făcut lucruri la care eu nici nu pot să visez şi, datorită lui, ţara a scăpat nevătămată etc. Toate bune şi frumoase, dar de ce vin la televizor cu uniformele alea? Au ajuns la 100 de ani şi trupurile li s-au împuţinat. Chipiele aproape că le ascund ochii, vestoanele par a fi împrumutate de la alţi tipi, cu mult mai vânjoşi. Plus că oamenii vorbesc cu voci piţigăiate şi mici, din cauza anilor. La ce bun să te îmbraci ca atunci când erai în floare, astăzi, când abia te mai ţii? Ce vrei, de fapt, să stârneşti admiraţie? Dar nu ţi-e clar că lumea te priveşte cu milă?  Eu, în locul unui astfel de bătrân, aş face altceva. M-aş îmbrăca ca un om obișnuit, fără uniformă și zorzoane, dar aş veni cu o cutie din care aş scoate, la momentul oportun, nişte fotografii din vremurile eroice, niscai decoraţii, vreun pistol cu care am răpus nu ştiu câţi duşmani. Dar, desigur, nu voi ști niciodată ce aș face dacă aș fi cu adevărat în locul unui bătrân veteran, pentru care nu mai există nimic decât amintirile lui din vremurile eroice. Pentru că, pur și simplu, nu voi putea fi niciodată cu adevărat în locul lui. Îmi amintesc că am avut odată o discuţie pe astfel de teme cu un amic de-al meu, om gospodar şi muncitor, de profesie inginer. Eram în maşină şi veneam de undeva, nu mai ştiu de unde, către casă. După ce am epuizat subiectele politice şi rezervele de bancuri, m-a pus naiba să deschid o mică discuţie pe teme filosofice simple. Anume, i-am spus că nu avem nicio dovadă că o culoare, să zicem roşu, este percepută de amândoi în acelaşi fel. Treaba e simplă ca bună ziua: tu vezi ceva pe care-l numeşti roşu, eu văd acelaşi ceva şi îl numesc roşu, însă nu am de unde şti cum îţi apare ţie culoarea aia. Aş putea şti asta doar dacă aş fi în locul tău pentru o secundă. Percepţia culorii, a sunetului, a atingerii etc. sunt treburi personale şi niciodată, orice aş face, nu voi şti cum percepi tu ceva. Tipul m-a ascultat şi pe urmă a început: „Cum dracu băi, să vezi tu aşa şi eu altfel, roşu e roşu, uite acoperişul ăla, e roşu sau nu?” Eu îi spuneam: „Da dragă, e roşu, dar de unde ştii cum îmi apare mie roşul ăla? Dacă eu văd chestia aia aşa cum vezi tu verdele?” După aia s-a inflamat tot mai mult, în aşa hal încât a ajuns să-mi spună cuvinte grele. M-a jignit, mi-a zis că a început să înţeleagă de ce sunt eu aşa cum sunt, că îşi da seama ce varză e în capul meu, că trebuie să fie foarte greu să exişti în acest mod şi multe altele. Până la urmă, am cedat. I-am spus că îl rog să mă ierte, că totul a fost o glumă, o mică farsă pe care am pus-o la cale pentru că prea ne plictiseam etc. ( Raul Sebastian BAZ)

You may also like...

Leave a Reply