O luare de poziție…

Sper să nu devină un obicei, dar un nou articol al domnului Baz mă obligă moralmente la o luare de pozitie. Aşa cum am spus în articolul precedent, nu sunt întotdeauna de acord cu opiniile editoariale ale domniei sale, dar n-am considerat niciodată că ar trebui să intru în polemică, pentru simplul motiv că respectivele editoriale priveau consideraţii de ordin politic, economic sau social, deci lucruri asupra cărora fiecare dintre noi are dreptul la opinie. Când însă dreptul la opinie se extinde asupra chestiunilor care ţin de însăşi fibra naţională a poporului român cred că trebuie să fim mult mai aplicaţi, mai informaţi şi mai circumspecţi înainte de a le emite. Una dintre chestiunile de acest gen este cea legată de troica Dumnezeu, biserica, credinţa, istoria românilor fiind indisolubil legată de aceşti trei stâlpi de sprijin, fără de care miracolul existenţei acestui popor latin într-o mare de popoare slave nu ar fi fost posibilă. În articolul său “Despre facerea de minuni”, domnul Baz argumentează cu logica impecabilă care îl caracterizează, ca fost profesor de matematică, că nu poate exista niciun fel de diferenţă între cel care crede puţin sau mult, ba chiar mai mult, că această chestiune a credinţei se poate tranşa simplu, fie crezi (şi atunci eşti capabil să faci toate minunile pe care le-a făcut Iisus), fie nu crezi. Problema de fond în această strălucită argumentaţie este faptul că în viaţă, ca şi în matematică, indiferent cât de genial este demonstraţia, dacă pleacă de la o ipoteză greşită, rezultatul nu poate fi decât greşit. De această problemă se loveşte şi argumentaţia perfect logică a domnului Baz. În argumentaţia sa se pleacă de la două citate din scriptură: “Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” şi “… cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face”, după care completează ipoteza de lucru că domnia sa nu a mai auzit ca cineva de la Iisus încoace să facă ce a făcut El, adică să învie oameni, să vindece boli, să facă exorcizări şi celelalte minuni făcute de Mântuitorul. Nici eu n-am auzit ca cineva să fii mutat vreun munte doar cu cuvântul, dar pentru asta este o explicaţie extrem de simplă şi de bun simţ. Nici Iisus, Fiul lui Dumnezeu n-a vrut s-o facă, deşi ar fi putut cu uşurinţă, dar care ar fi logica? De ce să-şi dorească cineva care are credinţă în Dumnezeu şi respect pentru lucrarea Sa, să schimbe ceva din această lucrare, munţii au fost lăsaţi de Dumnezeu acolo cu un scop şi nu cred că poate exista vreun credincios care să creadă că poate face ceva mai bun decât a lăsat Dumnezeu să fie. În privinţa celorlalte minuni făcute de Mântuitor, cei care l-au urmat, începând cu Sfinţii Apostoli, au făcut fix aceleaşi minuni, ba chiar şi mai mari decât acelea, exact aşa cum scrie în scriptură. Toate pot fi citite în Vieţile Sfinţilor, şi nu mă îndoiesc că cei care au citit scriptura le vor citi şi pe acestea, dacă nu au făcut-o deja. Să luăm exemplu din viaţa Sfântului Nicolae (270-343 dHr.), care şi-a săvârşit minunile la aproape trei sute de ani după Hristos. Citim în viaţa lui că a făcut minuni mult mai presus de cele săvârşite de însuşi Mântuitorul, învieri din morţi, cea a marinarului căzut din vârful catargului şi sfărâmat de punte, învierea celor trei copii ucişi de hangiul cel hain, învierea călătorului omorât de hangiu şi despicat în bucăţi (oare a înviat Hristos pe cineva tăiat în bucăţi?). Apoi citim despre întoarcerea navei cu grâne a neguţătorului genovez spre cetatea Mirei din ţara Lichiei care suferea de foamete groaznică. Minune mult mai mare decât pescuirea miraculoasă a Mântuitorului de pe Marea Galileii. Citim despre nenumăratele alungări de diavoli din oameni şi tămăduiri de orbi, şchiopi, surzi şi muţi, la fel ca şi Iisus dar cu mult mai mulţi. Toate acestea şi altele mult mai minunate le-a făcut Sfântul Nicolae cu harul Sfântului Duh prin credinţa sa cât “un bob de muştar”. Poate că a fost mai mare decât un bob de muştar, cine poate şti, dar ce importanţă are aceasta? Asemenea lucruri minunate le putem citi la sute şi mii de sfinţi din sau din afara sinaxarului ortodox.
Cât îl priveşte pe Părintele Paraian, apostolul tinerilor, nu ştiu dacă a înviat pe cineva din morţi sau dacă a vindecat cancere, dar ştiu că a făcut minuni cu sufletele miilor de tineri care l-au ascultat, eu fiind unul dintre acei fericiţi, cărora le-a deschis minţile şi inimile şi le-a îndreptat vieţile către adevăr şi lumină. Dumnezeu nu a lăsat aceleaşi daruri tuturor credincioşilor, dar cu siguranţă n-a lăsat niciun credincios nedăruit. Din fericire însă, Dumnezeu nu judecă cu asprimea cu care judecaţi dumneavoastră domnule Baz, adică ori crezi ori nu crezi, că dacă ar fi aşa, aproape niciun om de pe pământ nu s-ar mai mântui. Să nu uităm că îndoieli a avut şi Sfâtul Apostol Toma, care a avut şansa să trăiască o scurtă perioadă din viaţa sa alături de însuşi Mântuitorul. Dacă până şi el şi Petru şi Pavel, al căror post îl celebrăm zilele acestea, au avut îndoieli, cum credeţi că ar putea cere Dumnezeu de la noi, care nu l-am văzut, să nu avem nicio îndoială. Important este nu să declarăm că noi credem necondiţionat, ci să trăim ca şi când am face-o. Pentru că avem o mare şansă, uluitoare, spusă de Iisus în marea sa dragoste pentru oameni, în Duminica numită a Tomii, când pentru necredinţa lui Toma s-a arătat în mijlocul apostolilor: “Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29) Cred de aceea că ar trebui să fim mai atenţi când ne “jucăm” cu lucruri potenţial vătămătoare pentru suflet, pentru că în calitatea dumneavoastră de formator de opinie, ca om în care cei care vă citesc îşi pun încrederea şi pe care îi puteţi influenţa, nu cred că vă doriţi să-i smintiţi pe aceia şi să-i faceţi să creadă lucruri pe care în mod evident nu le-aţi cercetat îndeajuns şi se dovedesc a fi neadevărate. Poate că ar fi un motiv de reflectţe, cum se face că astfel de gânduri ne vin taman în zile ca acestea, ale unuia din cele patru posturi mari din an. Să nu cumva să fie vreo ispită, nu credeţi? (Pavel Georgini)

You may also like...

Leave a Reply