Vechiul Peleş, descris de contemporani. Festivităţi şi viaţa la Curtea Regală(XII)

CONTINUARE DIN EDIȚIA TRECUTĂ

În exclusivitate pentru Ziar de Sinaia, din cartea în curs de apariție „Peleșul, simbolul regalității” a
domnului Alin Ciupală, fost muzeograf la Peleș

Prin succinte descrieri şi unele amănunte culese din scrierile contemporanilor, am încercat să creez o imagine cât mai fidelă a Peleşului din timpul când era locuit de primul său stăpân.
Autorii citaţi au stat mult în preajma marelui Rege şi însemnările lor sunt bogate surse de informaţie. Au apărut de curând Memoriile lui Tzigara – Samurcaş (scrise târziu, între 1948 și 1952) despre tot ce se întâmpla la Palat, conținând multe amănunte, inclusiv despre scrierile Carmen Sylvei, care „cum se ştie, au fost născute moarte”. Încercând prin descrierile din acest capitol să redau şi aspecte din viaţa de la castel, am cules inclusiv date care redau latura umană a Regelui Carol I, „cel care şi când doarme pare să aibă coroana pe cap” şi să amintesc şi de unele slăbiciuni ale sale, folosind un comentariu al criticului Zigu Ornea la recent publicatele Memorii ale autorului amintit. Dacă a avut slăbiciuni, cum au consemant unii contemporani, Carol I a ştiut să le ascundă aşa de bine încât şi după o sută de ani planează asupra lor o serie de incertitudini.
La vremea sa, figură proeminentă a vieţii cultural – artistice, despre Tzigara – Samurcaş se spunea că e fiul natural al Regelui Carol I. Faptul mi-a fost şi mie relatat, prin anii 70, de Şerban Cioculescu. Celebrul critic ştia că prin anii ’30, N. Iorga, veşnicul inamic al lui Tzigara, i-a cerut lui Vodă Carol al Il-lea să-l demisioneze pe istoricul artei din principala sa funcţie publică. Regele Carol al Il-lea n-a răspuns nimic. Revenind cu cerinţa sa, Iorga ar fi primit următorul răspuns: „Nu-l pot da afară pe unchiul meu,”. Cioculescu pretindea a şti lucrurile chiar de la Tzigara – Samurcaş, neputând reproduce exact, în scris, formularea criticului. Greu, desigur, de verificat această legendă, oricum posibilă de vreme ce Tzigara – Samurcaş s-a născut în 1872, iar Carol se afla la noi ca domnitor din 1866. Dar locul ocupat de viitorul profesor de istoria artei la Palatul Regal, ca om de încredere al Suveranului şi secretar particular al Reginei spune, poate, multe despre adevărata origine paternă a profesorului. În sprijin ar veni şi înalta protecţie de care s-a bucurat Tzigara din partea Regelui, chiar de la începutul carierei… Evident, Tzigara afirma că introducerea sa în cercurile palatine o datora familiei Kremnitz (cu care era vecin în strada Polonă), bine instalaţi acolo – Wilhelm ca medic, iar Mite ca amantă a Regelui (o ştiu din Memoriile lui Marghiloman, care o ştia de la Maiorescu), care, devenindu-i şi secretară particulară i-a scris pe baza unor însemnări, Suveranului, vestitele Memorii (17 volume, 1909 – 1912), publicate în germană… Lucrurile sunt, aşadar, destul de încurcate cu începuturile devenirii lui Tzigara – Samurcaş, care a fost, totuşi, după temeinice studii în Germania, din 1900 director al Fundaţiei Universitare „Regele Carol I”, în 1912 profesor suplinitor la catedra de istoria artei la Universitatea – Bucureşti, director al Muzeului de Artă Naţională, unde piatra de temelie a izbutit să o pună în 1913. Dar clădirea de la Şosea unde azi funcţionează Muzeul Ţăranului Român a fost finisată tocmai în 1943 şi Tzigara nu s-a putut bucura de ea decât câţiva ani… în acest al doilea volum, Memoriile evocau atmosfera de la Palatul Regal pe vremea lui Carol I pe care-l prezintă drept „generosul meu protector”. Şi cum era secretarul particular al Reginei Elisabeta, spiritistă ca preocupare, aceasta l-a rugat să-i caute editori în Germania pentru reflecţiile ei, redactate în limba franceză. Regele, avizat, i-a cerut memorialistului să amâne proiectul şi volumul să fie drastic redus (*)
Toţi autorii care au descris castelul au pus la loc de cinste colecţia de tablouri. Istoricul de artă Tzigara – Samurcaş, în Albumul omagial din 1933, reproduce câteva pânze celebre, le enumeră pe cele mai preţioase din colecţie, arătând şi locul unde erau dispuse în castel. O lucrare de referinţă despre colecţia regală a lăsat eruditul Alexandru Busuioceanu. Acesta apreciază Catalogul lui Leo Bachelin, ediţie de lux, bine ilustrată de Editura Braun din Paris, ca un „catalog unde se găseau înşiruite într-un impunător ansamblu, opere de primul ordin, comparabile celor mai de seamă din galeriile străine”. Într-un studiu publicat în Revista „Boabe de grâu” din mai 1932, Busuioceanu propune o cercetare de aproape a acestei preţioase colecţii, care prin participarea la recenta expoziţie a artei flamande şi olandeze de la Londra a trezit un interes deosebit.
Colecţia, care prin numele marilor maeştri europeni, reprezentaţi cu mai multe pânze, a plasat Peleşul la egalitate cu marile palate – muzee ale Europei, are o origine demnă de interes. Carol I, arată Alexandru Busuioceanu, a preluat în bloc un mare lot din Colecţia Bamberg, consul al Germaniei la Geneva şi la Paris. Acest om de gust şi colecţionar „cu mână norocoasă”, reuşise să adune într-o epocă când operele de artă se puteau achiziţiona la preţuri rezonabile, lucrări de mare valoare ce proveneau din galerii celebre.
„Achiziţionase o parte din faimoasa Galerie spaniolă a lui Louis – Philippe d’Orleans, galerie ce figurase la Luvru şi fusese vândută la Londra în 1853. Izbutise a intra în posesiunea multor opere din colecţiile nu mai puţin vestite ale Mareşalului Soult şi Marchizului Las Marismas, vândute la Paris.” Regele Carol avea să adauge şi tablouri cumpărate ulterior, dar cele mai importante rămân cele ale lui Bamberg. Fără această colecţie, Peleşul nu ar mai fi avut acea strălucire a regalităţii şi ar fi devenit o simplă reşedinţă de vacanţă, cum au mai fost destule presărate prin întreaga ţară. În 1898 erau catalogate 214 picturi, reprezentând aproape toate şcolile europene: 91 de tablouri erau de Şcoală italiană, 15 germană, 51 flamandă şi olandeză, 29 spaniolă, 27 franceză, 1 engleză. Aceste lucrări nu au fost expuse niciodată într-o singură galerie, se aflau împrăştiate prin apartamentele castelelor din Sinaia şi palatelor din Bucureşti. Erau cunoscute cu denumirea Colecţia Coroanei şi, prin Testamentul din 1899 al Regelui Carol aparţineau Coroanei României – Dinastiei Regale întemeiată de Carol I.

(*) Z.Ornea: “Mărturisirile lui Tzigara – Samurcaş” – România Literară, Anul XXXIII, 26 ianuarie – 1 februarie 2000, Nr.3, pag.9

You may also like...

Leave a Reply