Adăposturi

Mircea Ordean este un alpinist și un împătimit al Bucegilor. I-a cunoscut pe toți pionierii cățărării din România, de la Nicolae Baticu și până la Emilian Cristea. Între 1985 și 1992 a scris o carte intitulată „Sus la munte, la izvor”, pe care din diverse motive nu a publicat-o niciodată. Cu acceptul autorului, începem să publicăm pasaje din această carte interesantă. Și poate, citind, vreun iubitor al muntelui va considera că a venit și vremea publicării în volum.

Imediat după război, fiinţa în Bucegi doar cabana Mălăieşti, turiştii putînd înopta de asemenea la Cantonul Schiel*1 şi la Schitul Peştera (unde, “pentru o cinste făcută părinţilor schitului, părintele Ioil îţi face mămăliguţă şi-ţi dă cartofi şi varză”*2). Găzduirea la stîne era problematică, în funcţie de ospitalitatea ciobanilor şi de modul în care era stimulată ea de către oaspete. În 1923 este construit adăpostul “Hanului Drumeţilor” de la Peştera, dar în iarna următoare o avalanşă distruge casa de la Mălăieşti (1578 m alt.), din fericire nelocuită în acel moment. În august anul următor, pe terasa aceleaşi văi, la cota 1700 de această dată, S.K.V.*3 inaugurează o nouă cabană. De bunul mers al lucrurilor aici a rămas să se ocupe Paraschiva Stănilă, al cărei soţ murise în război*4. Pentru a asigura legătura noului adăpost cu punctul Prepeleac*5, din însărcinarea S.K.V., Carol Lehmann a construit tot atunci o potecă. Aceeaşi asociaţie amenajează în 1926 la Bolboci (Bulboace), pe Valea Ialomiţei, o cabană. Acest adăpost beneficia de curent electric, încălzire cu sobe şi posibilităţi de aprovizionare prin intermediul funicularului Schiel. Serviciul, ireproşabil, era asigurat de un român, Creţu. Războiul a afectat, cum era de aşteptat, relaţiile dintre români şi saşi, stare de lucruri remarcată şi în unele scrise turistice. N. Urechia de pildă are în Vraja Bucegilor un capitol de un antigermanism uimitor astăzi, tendinţă pe care o regăsim şi la Mihai (Gold) Haret, acţionînd prin pana proprie sau prin intermediari precum Jacqueline Salles *6 şi C.I. Ionescu. 1 Interiorul cantonului, format dintr-o încăpere mică, o săliţă, avea trei uşi, care duceau: la dreapta – în camera cantonierului, în faţă – în camera rezervată familiei Schiel şi funcţionarilor mai mari ai fabricii, iar la stînga – în camera rezervată turiştilor. Cînd mergeai mai des şi te cunoşteai cu cantonierul, mai dormeai şi în camera rezervată familiei Schiel sau în cea a cantonierului. Camera turiştilor era «mobilată» cu un prici mare, cu cetină de brad în chip de saltea, iar pentru acoperit se afla la îndemînă o cergă mare, dar cam nespălată. În cameră se mai găseau o masă mare din brad, două bănci şi o sobă din cărămidă…” (N. Baticu, Amintirile unui alpinist, p. 27-28).
2 Ion Săvescu, în Gazeta Sporturilor, 23 septembrie 1924. Tot Săvescu a scris la moartea părintelui Leonida, despre ospitalitatea acestuia: “Toţi care treceau pe la Schitul Nou întîlneau la intrarea în ograda schitului un omuleţ în rasa de monah, care cu vorbe puţine îţi ura bun venit. / Imediat ce se auzeau chiote în pădure şi se aştepta să-i sosească musafiri se ducea prin chiliile schitului pentru pregătiri de primire. Patul comun cu fîn proaspăt aşternut. Chilia curată şi împodobită cu icoane. / Leonida era cel mai întreprinzător dintre călugări. Ştia să lege cărţi, făcea dulgherie şi în ultimul timp construise aproape singur un fierăstrău acţionat de apele Ialomiţei…/ În chilia lui a fost găzduit şi principele Carol…/ Primea ce i se dădea fără să spună vreodată că e prea puţin. Te ruga frumos să spui prietenilor tăi să nu-i strice chilia cu iscălituri sau tăieturi pe pereţi. / La plecare te mai poftea şi alta dată, îţi întindea mîna, îţi ura drum bun şi te binecuvînta…” (Gazeta Sporturilor, 18 martie 1926)
Este drept că schitnicilor le mai picau şi altfel de oaspeţi, cum a fost cazul în 1931, cînd hoţii au jefuit călugării cît şi îngrijitorii de la Padina. Atunci, pentru că nu aveau cei 10 000 lei solicitaţi, stareţul Mihail, călugării Antonie şi Gherasim au fost bătuţi de către răufăcători.).
3 Siebenbürgischer Karpaten Verein (Clubul Carpatin al Transilvaniei), fondată în 1880, desfiinţată de autorităţi în condiţiile anului 1944. Deşi marea majoritate a membrilor era formată din saşi, a constituit la vremea ei cea mai mare formaţiune turistică de pe teritoriul României (5000 membri).
4 Despre Ion junior şi Paraschiva Stănilă scrie Nestor Urechia (Vraja Bucegilor): “Păzitorul, Ion Stănilă, este lipsă, fiind plecat la Rîşnov, după merinde […] Paraschiva este o matroană trupeşă, la faţă măr copt, cu ochi rîzători, icoană a celei mai înfloritoare sănătăţi. Liota de copilaşi agăţaţi de fusta ei nu o împiedică să-şi vadă de treburi, adică o gospodărie în regulă: găini, porc, vacă […] Îndată ne puse la dispoziţie, pentru la noapte, odăiţa de lîngă bucătărie si, pînă una alta, pe un preţ foarte modest, nişte cafele cu lapte «à la Viana», gustoase […] La masa de seară ne ospătează împărăteşte lelea Chiva: unt, smîntînă, mămăliguţă, ouă, pui fript. Zău aşa, nu te-ai crede în creierii munţilor la 1 600 metri altitudine…” Ipotetica excursie a cercetaşilor lui N. Urechia este datată iulie 1913. Tot înainte de primul război, M. Gold aminteşte că la Casa S.K.V. Mălăieşti preţurile erau modice iar serviciul de calitate, spre deosebire de adăposturile româneşti.
5 Cronologic, primul în zonă a fost deschis lui Deubel (Casa Mălăieşti-Prepeleac-vîrful Bucşoiului-Omul, “însemnat cu vopsea pe bolovani”, după cum zice N. Urechia). I-a urmat poteca Take Ionescu, croită la 1899 şi care lega, îndeobşte pentru uzul turiştilor de la sud de Carpaţi (i s-a şi zis “poteca românească”), Pichetul Roşu de Prepeleac.
6 “Am dori să vedem (la Casa Bolboci, n.n.) – căci numai aşa ar fi frumos – limba română pe picior cel puţin de egalitate cu limba germană”.
“Deşi bine amplasat, fără a fi totodată la fel de spaţioasă şi confortabilă precum cea de la Peştera, [cabana] Bulboacele este departe de a fi simpatică şi primitoare. Un spirit puţin amabil pare că o domină şi numeroşi sînt cei care […] au fost în repetate rînduri primiţi prost.” Nedreaptă este şi afirmaţia că adăpostul Mălăieşti (cabanier, românul Ion Stănilă!) ar fi fost “destul de rău îngrijit şi puţin primitor cu turiştii de alta limbă decît cea germană” (extrase din Anuarele Bucegilor)
“… Dar acolo ? Să fie bărbat ? Să fie femeie ? Mister ! Un grup de saşi zgomotoşi…: toţi erau (accoûtrés de façon bizarre). Bărbaţii purtau toţi pantaloni scurţi de culoare verde, deasupra genunchiului, în timp ce mai toate însoţitoarele lor aveau […] un pantalon foarte scurt care le dezgoleau pînă sus […] ca la music-hall… Ciudată îmbrăcăminte pentru practicarea alpinismului!” (Jacqueline Salles, alias Mihai Haret, în Al treilea anuar al Bucegilor, pag. 35-45)

2a

You may also like...

Leave a Reply