Asociaţia Culturală „Lespezi-2004” moare dar nu se predă!… Adevăruri care trebuie ştiute

Un alt ecou în prelungirea timpului
Cu câteva zile în urmă m-am întâlnit, din întâmplare, cu domnul Lucian Vâlcea, care a văzut pentru prima data lumina zilei în cartierul Poiana. Pe vremea când era elev în clasa a VII-a la şcoala din acest ţinut al Comarnicului a fost martor la lansările de carte ale scriitorului Stelian Tăbăraş ce au avut loc în acest edificiu educaţional, în septembrie 2005 şi februarie 2006, după cum v-am relatat. Atunci era în banca şcolii, pe când acum este în „banca” lui care aduce, odată cu scurgerea timpului, din ce în ce mai mult a catedră. Are alura unui tânăr în trupul căruia umbrele s-au stins încetul cu încetul, cu fiecare pas făcut prin timp. Se bucură de viaţă. Şi este imposibil, dacă îl priveşti, să crezi că există vreun obstacol pe lumea asta care să-i curme calea, ţelul. Îşi „ciopleşte statuia” prin timp, probabil, gândesc eu, după vremea când Tăbăraşul le spunea elevilor că fiecare are în faţa vieţii lui un bloc de marmură din care Michelangelo a reuşit să-i dea viaţă nudului lui Moise: „Să nu uitaţi că fiecare aveţi un bloc de marmură! Dacă nu ştiţi să-l folosiţi cum trebuie riscaţi din unul cât casa să faceţi un minuscul şoricel. Blocul ăsta din marmură este talentul, şansa voastră, tinereţea, viitorul vostru copii! Numai voi puteţi modela acest bloc de marmură. Depinde numai de voi”!… Obsedante vorbe care nu au cum, auzindu-le (dar, auzindu-le!) să nu te facă să uiţi vreodaţă ţelul şi rostul venirii tale pe pământul acesta!… Lucian al nostru are, ca orice chemat, la îndemână şi moartar pe schele şi cărămizi din stele. Cu alte cuvinte, este stăpân pe el. Şi pe ceea ce face. Modest şi zâmbitor „împrăştie” în jur voie bună şi admiraţie pentru că a ajuns un specialist în calculatoare în ţara asta unde o umbră grea s-a impregnat, parcă, definitiv pe faţa românului. După cum îl simt are privirea, ca a oricărui tânăr valoros, aţintită pe alte meridiane ale lumii, „lovind” astfel cu palma (a câta oară să fie?!?!…) obrazul gros şi hidos al politichiei româneşti…
Iată-ne că, din vorbă în vorbă – un exerciţiu de admiraţie – auzindu-l, am ajuns în dreptul şcolii unde am fost elev, unde a fost elev. Ne-am oprit şi amândoi am privit-o îndelung şi în tăcere… Eu eram iarăşi elevul din clasa a VII-a B, în prima bancă ascultându-l, cu ochii mari, pe profesorul de limba română Ion Fuică, fost asistent universitar al academicianului Mihai Ralea (vă rog să vă răspundeţi singuri de ce „decăzuse” atâta!…), când despica veacurile cu o sentinţă de aur: „Fără de Eminescu, dragi elevi, România ar fi pentru totdeauna moartă!…. Iar cu o voce mai reţinută, uitându-se înspre uşa clasei, de parcă dincolo de ea asculta cineva care nu trebuia să audă. „Aşa încât mai uşor, copii, cu Al. Toma sau Eugen Jebeleanu!”…. Lucian m-a „tras afară” din plasa de păianjen a amintirilor: „Poate unde am ajuns a contat şi întâlnirile cu scriitorul Stelian Tăbăraş!”… Ne-am strâns mâinile şi fiecare a plecat în drumul lui. Deunăzi, am primit un SMS de la el, aflat în Bucureşti unde are serviciul la o firmă olandeză sau cine ştie prin ce parte însorită a lumii: „FĂRĂ POATE!!!…”.
Din prezentările noastre de până acum publicate în „Ziar de Sinaia” gândesc că se poate afirma fără tăgadă cât de benefică a fost (şi de ce nu ar mai fi?!…) Asociaţia Culturală „Lespezi-2004” pentru viaţa artistică şi literară de pe Valea Superioară a Văii Prahovei. Fără bănuiala că duc lipsă de modestie accentuez faptul că activitatea ei a suplinit din plin vidul cultural de pe aceste meleaguri unde altădată păşea mai des Dumnezeu. Faptul că a desfăşurat lansări de carte cu scriitori de prima mână ai literaturii române prin şcoli (până-ntr-acolo încât elevii de-atunci – astăzi oameni în toată puterea cuvântului – socot evenimente importante din viaţa lor aceste manifestări) înseamnă că, în bună parte, Asociaţia şi-a atins ţelul: cultura nu este şi nu a fost niciodată o cenuşăreasă! Aşa după cum vor să o considere unii politicieni, unii activişti culturali care nu au vreo şcoală literară. Dar, nu-i aşa?, merge şi aşa!… Ei bine, Asociaţia Culturală „Lespezi-2004” a pus piciorul în prag la modul frumos în timpuri de restrişte, nepermiţându-şi să facă de dorul artei lucruri de mântuială, de ochii lumii ca apoi ele să fie şi fapte cu ştaif prin agendele vreunui „satrap” local. A încercat să arate unora că mai există şi câmpul sufletului care trebuie „ferit de bălării” sădind pe el sămânţa esteticului, sămânţa de flori rare atât de necesare spiritului uman: „cărţi că, nu-i aşa?, „la început a fost cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Apoi să nu uităm întâlnirile cultural-artistice pe care Asociaţia le-a desfăşurat, în preajma Sfântului Ilie, la Schitul Lespezi unde au venit şi ţinut prelegeri scriitori ca: academicianul Nicolae Breban, Nicolae – Paul Mihail, Stelian Tăbăraş, Theodor Nicolae-Poiană, istoricul Ion Bulei etc. Aici mai răsună şi acum cântecele, dansurile populare tradiţionale şi moderne ale elevilor grupaţi în jurul sufletului atât de cald al profesoarei Adriana Bălănică. „Vocea” chitarei pictorului şi cântăreţului folk – Florian Bârsan – nu are cum să se împrăştie prin iarba din Poiana Lespezi, din moment ce ea descifra notele muzicale de pe portativul stelelor. Aici, în preajma îngerilor lui Pârvu Mutu s-a rostit precum o pagină dintr-o carte sfântă – dacă îmi este permis! – şi s-a iscălit cu toată puterea cugetului şi a sufletului de către cei care s-au adunat aici ca la o divină sărbătoare – „Proclamaţia de la Lespezi”. „Şi semnând cartea de constituire a Asociaţiei, am avut senzaţia scrierii unui pergament sau a unui act domnesc pe o piele de iepure gândeau, parcă la unison, numeroşii participanţi la această manifestare. Repetăm obsesiv aceste cuvinte pentru că ele adeveresc fapte de cultură făcute, de profesionişti de anvergură ai literaturii române, pe meleaguri comărnicene. Sperăm ca ele să dăinuie peste veacuri spre admiraţia generaţiilor care se văd la orizont. Şi nu ca acelea, de teapa: „Căţeluş cu părul creţ/ Fură raţa din coteţ/ Şi se jură că nu fură/ Şi l-am prins cu raţa-n gură” etc., care se repetă la infinit prin unele grădiniţe, chipurile, pentru a se face educaţie. În asemenea condiţii ce pretenţie să mai avem noi, ca naţie „agăţată” pe harta lumii?!?!…

Fără de alternative
Cu trecerea vremii, unii din membrii cu greutate în asociaţie au luat definitiv drumul stelelor (Stelian Tăbăraş, Nicolae Paul-Mihail), alţii – demni să li se pronunţe numele prin scrierea românească (Theodor Nicolae-Poiană, Radu Ghica Moise) – au căzut în ghearele necruţătoare ale unor boli incurabile şi încete, iar „grosul”, elevi fiind, am părăsit aceste ţinuturi, deci şi asociaţia, deschizând uşile facultăţilor.
Evident că în aceste condiţii Asociaţia „s-a subţiat” până într-acolo încât îi puteai număra membrii folosindu-se degetele unei mâini, plus unul de la cealaltă. Pe lângă factorii menţionaţi mai sus, Asociaţia – în puţinul membrilor care mai rămase – a mai primit o „copită” şi din partea unui „şef de carton” care nu vedea cu ochi buni cum un „înger din coteţ” (formulă găsită fericit de Stelian Tăbăraş pentru ceea ce înseamnă un scriitor neînregimentat în găştile locale!) trebăluia în cadrul ei, fiind preşedinte. Aşa încât, Asociaţia Culturală „Lespezi-2004” Comarnic a fost nevoită să se retragă pe o linie moartă.. (VA URMA)

carte tabaras

You may also like...

Leave a Reply