CASTELUL PELEŞ

14a

continuare din ediția trecută

Sinaia e situată în partea cea maî despre apus a văii Prahovii şi locul unde e castelul e neîndoios unul dintre cele mai sălbatic poetice cu vârfurile înalte dimprejurul lui, cu pădurile adânci şi cu torentul de spumă care curge cu zgomot. Nicăeri nu găseşti aer mai curat şi apă mai rece de cât în colţul acesta de munte, nicăeri în bătrâna Europă, nu găseşti ca aici o locuinţă cu totul modernă ascunsă în umbra nemăsuratelor păduri virgine, pe care nu le-a atins nimeni, unde de veacuri brazii uriaşi cad de bătrâneţe unul peste altul şi zac acoperiţi de muschiu. De aceea descoperirea unei asemenea clădiri este o adevărată surpriză pentru ochi şi pentru spirit. Întâi te crezi dus într’o ţară a zînelor, în faţa vre unui palat chimeric a cărui vedere produce cu cât te apropriî de el efectul unui tablou minunat care ţi se iveşte o dată dinaintea ochilor. Rămâi încântat şi nu ştii ce să admiri mai înainte, decorul măreţ care înconjoară clădirea or clădirea din mijlocul decorului.  Adevărul e că amândouă sunt aşa de legate, încât formează un tot de o frumuseţe uimitoare. Şi parcă geniul muntelui i-ar fi inspirat planul, atât e de potrivit cu romantismul locului. Când vezi armonia care domneşte între natura alspetră şi opera de artă, îţi vine să zici că într’o zi sub puterea vre unui băţ fermecat stânca primitivă s’a schimbat în ziduri spre a forma temelia, bradul secular în scânduri spre a se face turnuri, torentul veşnic în apeducte spre a ţîşni pe urmă în sus. În locul acesta format din contraste trebuia o construcţie cu linii rupte şi capriţioase. Sfătuit de un simţimânt foarte just al pitorescului localnic, Regele Carol a dat idea unui plan cu linii verticale, mai în armonie cu ale peisajuluî din prejur şi a comandat architectului să se inspire de la renaşterea Germană, dar turnul care se înalţă în colţul castelului este pacinic şi nu ameninţător ca cele de pe vremea feudalităței războinice şi nu produce efectul posomorit al turnurilor cenuşii vechi ale vechilor cetăţi. E decorativ înainte de toate, cu ferestre mari, cu galerii încântătoare, pe câte patru laturele, cu grilaje graţioase de fier făurit ca podoabă pe la feresetre. înăuntru se află saloane minunate şi apartamente luxoase. Acoperişul înalt cu mansarde şi cu ferestrui cu forme elegante, dă reşedinţei regale un caracter de horne intim şi familiar .şi o fereşte de căldură şi de frig cu mantalele lut de placă neagră şi roşie. Dar ceea ce te izbeşte chiar de afară, e fericita întrebuinţare a lemnului; pridvoarele care leagă din stâlp în stâlp trupurile de căpetenie ale clădirei, galeriile zvelte atârnate ca nişte punţi la etajele turnurilor şi turnuleţelor, lemnăriile lucrate frumos ăjour; grinzile care se vădesc în ziduri, totalul architecturei acesteia dă castelului prin uşurinţa sa o înfăţişare ţărănească şi simplă care place cu atât mai mult cu cât e mai potrivit cu poezia muntoasă a locului. Aşadar reşedinţa din Carpaţi e tot de o dată seniorială modernă, monumentală şi fantezistă. Să mai adăugăm că se ridică pe o temelie zdravănă, astfel că simţi strînse la un loc, când vezi acest castel, puterea şi graţia, plăcutul şi folositorul.

II.Mănăstirea Sinaii, întâia reşedinţă a Regelui Carol al României

Dar Regele şi Regina au venit să petreacă vara la Sinaia cu mult mai nainte de a fi existat Castelul Peleş. Neavind altă locuinţă în singurătatea aceea, se statorniciră la mănăstire. Aşa dar mănăstirea cea veche fu prima lor reşedinţă, şi chiar pentru aceasta, fără a mai vorbi de interesul său pitoresc, merită să vorbim ceva despre- dânsa. Când o vezi de la castel cocoţată cum e pe lanţul muntelui, de n’ar fi turla bisericii, ţi s’ar părea că e vre o locuinţă din veacul de mijloc cu cadrilaterul său de ziduri albe spoite cu var şi cu ferestre rare, cu faţadele întărite cu eşituri. De altfel vezi uşor, cum dai cu ochii de ea, că n’a fost zidită numai ca să slujească de azil religios ci şi ca să se refugieze lumea în ea de teama hoţilor, or a Turcilor năvălitori, precum şi pentru ospătarea călătorilor drumeți de prin Carpaţi. Legenda spune că origina acestei întăriri pioase se pierde în noaptea vremurilor; dar istoria zice că e mai nouă. Or cât de nouă ar fi însă, tot e de pe când erau văile Carpaţilor pline de hoţi. Hrisoavele vechi zic că pentru întâia oară nişte călugări greci s’au stabilit în partea de jos a Prahovei prin veaculal XlV-lea. Dar chiar de pe atunci unii dintre ei înaintând până încolo în sus, ar fi clădit pe clinurile Bucegilor câteva colibe de pusnici şi au alcătuit astfel miezul unei comunităţi noi. Cu toate că în documente nu se vorbeşte de mănăstiri înainte de secolul XVI-lea, e foarte probabil că mănăstirea exista încă din secolul XV-Iea şi încă chiar pe locul unde e cea de acum. Dintr’una dintr’alta se ştie că această colonie religioasă veche avea o biserică pe care o închinase sfântului Nicolae «protectorul oamenilor cari luptă cu natura» patronagiu care arată în ce mijloc incult se statorniciseră călugării aceia curagioşi. Sfântul Nicolae fu dar întâiul nume al mănăstirei Sinaia şi a cătunului care se alcătui îndată pe urmă. Mănăstirea nu luă însă vreo însemnătate până mai târziu, din secolul XVII încolo, mulţumită unei fundaţiuni noi datorită lui Mihai Gantacuzino, unul din urmaşii familiei numeroase care emigrase din Bizanţ în România în secolul al XVI-lea şi al cărei nume a rămas de atunci strâns legat cu istoria politică şi religioasă a ţării. România datorează unuia din urmaşii acestei linii ilustre, vestită pentru pietatea şi iubirea sa de litere, între alte opere civilizatoare şi una dintre cele dintâi traducţii ale Bibliei în limba vulgară. Se ştie că Mihai Gantacuzino, fratele lui Şerban Voivodul Valahiei de la 1678-1688 fu câţiva ani spătar, adică ministru de războiu al fratelui său şi avu certuri mari cu Duca Vodă de fu’silit să fugă prin valea Prahovei la Braşov. În fuga aceasta făcu cunoştiinţă cu colonia mănăstirească din Bucegi. Ca şi tatăl său, când se aflase tot într’o asemenea primejdie, făgădui Sfintei fecioare că, de’l va scăpa de vrăjmaşi, îi va închina şi el o mănăstire. El mai ridicase o mănăstire la Golţea în Bucureşti cu bisericuţa care se află şi acum în fiinţă lângă spitalul cel nou cu acest nume şi în faţa căreia i s’a ridicat cu drept cuvânt o statue. Mai e de notat că pe când domnea frate-său s’a dus în pelerinagiu la Ierusalim şi a vizitat cu prilejul acesta mănăstirea muntelui Sinai care se ridică în singurătate ca o rugăciune în pustiu. De la această călătorie păstră o amintire neştearsă şi aspectul acestui sanctuar, aşa îi rămase în minte, încât se gândi să clădească una tot aşa în Carpaţi şi să’i dea tot numele muntelui biblic, hotărîre pe care o şi împlini peste câţiva ani. Iacă cum luă naştere în valea Prahovii, care pe atunci era aproape nelocuită, dar slujea de trecere între Ungaria şi Valahia, mănăstirea modestă pe care o putem vedea şi azi. Fu clădită la 1692 şi sfârşită la 1698 şi înlocui prea săraca şi neînsemnata instalare dintâi. Mănăstirea aceasta clădită de Mihai Cantacuzino este vrednică să fie văzută şi or ce străin care se va duce la castel, se va opri să o vază : se compune dintr’un pătrat de ziduri goale pe dinafară care adăpostesc pe dinăuntru rânduri de chilii în jurul unei pajişti în mijlocul căreia se ridică o biserică modestă şi veche. Pe zidul de lângă uşă, la dreapta şi la stânga, se văd fresce vechi reprezentând pe fundator în mijlocul numeroasei sale familii, un şir întreg de tipuri curioase: bărbaţi, femei şi copii îmbrăcaţi în costume vechi. De altfel mănăstirea aceasta e şi în total şi în parte la fel cu toate mănăstirile din orient, numai că în curtea dinăuntru se află o capelă în zidul înconjurător, capelă foarte mică, foarte întunecoasă şi foarte veche, care trebue să fie o rămăşiţă din prima mănăstire, poate capela sfîntului Nicolae care, când s’a reparat mănăstirea, o fi fost aşezată ca să nu o dărâme, în noua construcţie a lui Mihai Cantacuzino. Pierdută într’un colţ de munte pustiu unde abia întâlneai câteva colibe de ciobani, a trăit în vreme de două veacuri înconjurată numai de natură : în fundul văei zgomotul veşnic al apelor Prahovei, de lături cursul repede al Peleşului; în faţă valurile nebune ale Reei; înapoi pădurea primitivă şi munţii înalţi. Numai de la 1843 până la 1846 edificiul singuratic din secolul al XVII-lea a sporit cu un alt pătrat de chilii ce înconjurau o a treia biserică mai mare dar mai puţin caracteristică de cât celelalte. Şi aşa a găsit prinţul Carol mănăstirea Sinaia când s’a dus s’o vază pentru întâia oară. Şi cu toate că era mai mică de cât celelalte mănăstiri din ţară, tot i-a lăsat o amintire puternică căci alături de ea şi-a stabilit reşedinţa de vara. Revista germană «Deutsche Revue» din mai 1892 care a publicat note interesante scrise zi cu zi de Regele Carol al României, istoriseşte în chipul următor întâia sa vizită la Sinaia la 5 August 1866: «Plecăm la cinci şi jumătate dimineaţa într’o trăsură de poştă cu opt cai. Prinţul istoriseşte apoi drumul până la Ploeşti unde ajunge la nouă. «E primit în chip solemn de autorităţi şi vizitează spitalul unde se află doi bolnavi de holeră. Boala n’a pătruns încă mai departe, şi la Bucureşti nu s’a arătat încă. «După ce se opri de câteva ori pe la moşiile câtorva boeri, cari se aflau pe cale, Prinţul sosi la Băicoi, de unde porneşte o şosea bună, care duce prin Câmpina şi Comarnic la Sinaia. Apele mari care au venit in 1865 stricaseră mai multe poduri de piatră, astfel că trebui să treacă prin apă. Dincolo de Comarnic calea e periculoasă, dar surugii români izbutesc cu căluşeii lor iuţi şi vioi să treacă cu bine prin locurile cele mal primejdioase. Curând după aceea valea se lărgeşte şi mănăstirea singuratică de la Sinaia la 1000 m. înălţime, se ivi ochilor călătorilor, cocoţată sus şi având în dos munţii Bucegi ale căror vârfuri erau acoperite încă cu zăpadă. «De o dată clopotele încep a suna, căci din turnul mănăstirei se zărise trăsura Prinţului. Caii, obosiţi, urcă cu greu drumul plin de făgaşe făcute de ploi, care duce la mănăstire. «În curtea mănăstirii, călugării în odăjdii, cu stariţu în frunte, primesc pe Prinţ. Îi înfăţişează crucea şi evanghelia de o sărută. După facerea unui serviciu religios scurt, în biserică, Prinţul se duce să vază chiliile modeste, spoite cu var ale mănăstirii. Când bat ceasurile şapte îl poftesc la masă; mâncările nu prea sunt alese: mămăligă, păstrăvi şi pui de găină. Pâine adusese de la Bucureşti căci pe acolo nu se găsea pe nicăeri».
Cel mal apropiaţi vecini al Castelului regal sunt azi câțiva bătrâni cu bărbile albe, cu potcapil pe cap şi cu anteriuri negre or cafenii, daţi cu totul vieţel de rugăciuni. Numai ei nu s’au schimbat, în locurile care s’au schimbat mult. Numai ei au rămas ce erau şi mai nainte şi trăiesc ca o amintire a trecutului între zidurile mănăstirei lor care şi ea parcă va să întinerească. După dorinţa fundatorului, ei au veşnică însărcinare să se roage pentru prinţul domnitor, ca şi Moise care se ruga pe muntele sfânt în vreme ce Iosua se lupta pe câmp. Nu ne îndoim că toţi şi-au îndeplinit datoria cu bucurie, şi că tămâia lor, urcându-se în aerul curat place lui Dumnezeu. Dar nu era în caracterul lor să răspândească şi viaţa şi cultura în singurătatea părăsită; să fie iertațî dacă fiind mulţumiţi cu viaţa lor, nu s’au mai gândit, şi la aceasta fiind prea cufundaţi de altminteri în îndeplinirea datorielor lor pioase. Numai când a sosit perechea princiară, s’au putut adăoga pe lângă frumuseţele virginale ale naturii şi plăcerile civilizaţiei.

14b

You may also like...

Leave a Reply