CASTELUL PELEŞ

continuare din ediția trecută

III.Poveştile Peleşului

Perechea princiară a venit la Sinaia să petreacă vara, pentru întâia oară, în 1871. Locui în câteva chilii din mănăstirea cea nouă care fură mobilate într’un chip artistic cu covoare şi cu fel de fel de obiecte de împodobit. Începând să le placă Suveranilor petrecerea în munţii înalţi, în mijlocul pădurilor mari, le veni în minte să’şi clădească undeva o reşedinţă. De multe ori trebue să se fi plimbat d’a-lungul Peleşului care vâjie în râpe sub zidurile mănăstirei. Şi pajiştea ce formează acolo părea pregătită într’adins pentru un palat fermecat destul de singuratic spre a fi pe veci o retragere în mijlocul naturei, destul de largă spre a fi bună pentru un castel regal cu dependinţele şi parcul său. De aceea în valea aceasta romantică, închisă de o parte de Prahova printr’un colţ natural al muntelui şi înconjurată în chip grandios către fund de vârfurile stâncoase ale Bucegilor, hotărî Regele să’şi ridice castelul căruia îi dete numele torentului, creatorul de la început al locului unde era să se ridice reşedinţa. Pelesul e, deşi scurt în cursul său, un torent care e plin de farmecele sălbatice ale naturei şi pe lângă care se învârtesc poeziile naive ale folclorului; s’ar putea zice că în lipsa unui centru istoric, care acum însă se formează, există aci un centru legendar dintre cele mai însemnate, vrednic de un Suveran care şi-a cucerit coroana pe câmpul de bătaie şi de o Regină care şi-a îmbogăţit’o pe a Sa cu diadema poeţilor. În Legende des siecles, de Victor Hugo, se află patru versuri epice asupra construirei Templului, versuri, care sfârşesc cu antiteza aceasta: Moise cere lui Dumnezeu un artist şi Dumnezeu îi trimite doi: «Unul sculpta realul şi altul idealul». Versurile acestea îmi pare că formulează dubla, dar concordanta activitate, diversele dar nedespărţitele merite ale Regelui şi ale Reginei României pentru ţară şi pentru poporul lor; ar mai putea de asemenea însemna partea ce a luat fiecare Ia construirea Castelului Peleş; în vreme ce Regele Carol, ca un sculptor al realului, ridica într’adevăr o dată cu regatul trainic şi castelul cu grinzi şi piatră, Regina Elisabeta, ca o sculptoare a idealului, ţesea pentru regat ca şi pentru castel, o roche eterată de basme şi legende. Sub numele de Carmen Sylva, pe care îi poartă una din aleele care duc Ia castel, a povestit frumuseţele deosebite ale acestei părţi din Carpaţi în aşa chip, în cât i-a pus pentru totdeauna pecetea frumoasei sale inimi. De când a trecut pe aci, ca şi o zână a gândirei semănându’şi florile cugetării pe cale, nu e vârf, nu e peşteră, nu e apă, care să nu’şi aibă istoria sa drăgălaşe or fantastică. Odată Suverana a cules un basm popular vechi, altă dată şi-a închipuit un basm nou întreg, şi totdeauna vezi câte o cugetare ingenioasă amestecată cu un fel de miros frumos adăogat naturei ca un suflet. Şi munţii cari stau locului îşi au legendele lui Carmen-Sylva ca şi apele care trec. Vârfurile cu profile fantastice au izbit de altfel imaginaţia populară care le-a dat nume pitoreşti: – Vârful cu Dor, Caraimanul, Furnica, Omul, Piatra Arsă, – şi păstorii ştiu să spuie asupra fiecărui pisc câte o istorie de care s’a inspirat şi Carmen Sylva, adevărate legende arcadiene, tot aşa de mişcătoare ca şi fabulele greceşti ale lui Daphnis şi Endymion şi chiar mai minunate uneori din pricina supranaturalului creştin pe care îl mai coprind. Superioare realităţii, mitologiile acestea naive le par a fi fost răpite într’o apoteoză poetică de pe cele mai înalte vârfuri. Ai putea zice că speriindu-se de zgomotul văii şi-au luat zborul către regiunile eterate unde îşi fac vulturii cuibul, şi acolo, pe înălţimele pustii şi tăcute – în ţara viselor – trăiesc şi vor trăi într’una cu aer liber şi lumină – planând ca nişte suflete întraripate în jurul râpelor singuratice. Iacă spre pildă fabula Vârfulul cu Dor întipărită în crăpături de nedistrus pe stâncele înalte de către cel mai mare poet: poporul folclorist: „Un cioban se prinse pe şapte iepe că va petrece iarna pe munte, departe de iubita şi de turma lui. Când veni toamna, tovarăşii lui se coborâră la câmp, el se duse singur, după ce îşi luă rămas bun de la turmă pe colina Vârfului cu Dor. Acolo îşi clădi o colibă spre a se feri de vânt şi de zăpezi; dar din zori până în noapte sta la uşe gândindu-se la iubita lui şi la oile de care se despărţise; şi pe zi ce trecea, primăvara i se părea că venea tot mai încet şi tot mai nesfârşită i se părea aşteptarea. Degeaba cânta el din fluer, or din bucium, nici un beheit nu îi răspundea; şi murea de urât. Cu vremea se vindecă, ce e drept de boala dragostei, dar de părerea de rău că se despărţise de 01 nu se vindecă. Şi sta nemişcat ceasuri întregi, pe vârful muntelui cu ochii aţintiţi departe, spre câmp încotro i se dusese turma. În sfârşit după ce lâncezi multă vreme în singurătate, văzu ivindu-se primăvara. Într’o zi când cerceta cu privirea orizontul, i se păru că aude nişte clopete ce sunau departe şi dulce, înspre vale; erau clopetele oilor sale scumpe pe care i le aduceau tovarăşii înapoi. Cum le zări, cu mieluşeii lângă ele, întinse braţele către ele, dete un ţipăt de bucurie dar aşa de adânc încât odată cu el îşi dădu şi sufletul, şi când îi sosiră tovarăşii, îl găsiră mort, cu braţele întinse, cu ochii ţintă; murise păstorul cel frumos, de dorul turmei. Şi muntele care a văzut născându-se şi murind atâţia ciobani, a ajuns a fi un tumulus simbolic al ciobanului din Carpaţi care se duce cântând din fluer în cursul anului de la câmp la munte şi de la munte la Dunăre. Şi nu e oare sublim ca o populaţie pastorală să fi ridicat ca mormânt ciobanului său ideal muntele veşnic? Astfel se va găsi în «Contes du Pelesch» (Basmele Peleşului) de Carmen Sylva mai multe povestiri asemenea asupra Omului, a Văii Cerbului, a Reei, a Pietrei Arse şi a peşterei Ialomiţei. Nu le rezumăm pe toate căci dorim să ne întoarcem pe malurile Peleşului, spre a spune cum a fost domesticit torentul sălbatic. Tot Carmen Sylva ne va spune şi aceasta, căci după ce ne-a spus poezia fluviului incult, ne-a istorisit – cu o adâncă simpatie pentru lucrurile naturii – supunerea sa treptată civilizaţiei. Şi istorisirea aceasta se află în fermecătoarea carte: La Servitude de Pelesch (Robia Peleşului), din care luăm câteva amănunte asupra chipului cu care torentul, odinioară liber şi neînfrânat, a fost silit încet-încet să se supue.
„0 dată pe când mă aşezasem iar pe malul Peleşului, îi spusei:
– Ia ascultă, dragă Peleşule, au plănuit să facă un castel mare, chiar aci, unde am petrecut aşa de bine unul cu altul, singuri. Închipueşte’ţi că vor să dărâme stâncile, să taie pădurea până în pământ şi chiar tu vei tăia în bucăţi pe bieţii copaci, pe care îi vor doborî ei”.
l) Traducţia franceză de L. Bachelin şi J. Brun Paris, la Alphonse Lemerre, 1893.
„Peleşul vru să se împotrivească, dar degeaba, trebui să se supuie în cele din urmă, şi să lucreze. El care se pricepea numai să dezrădăcineze copaci, să rostogolească stânci, să se joace cu pietrele, să ia podurile şi să facă atâtea alte treburi de felul acesta, fu nevoit să învârtească rojile ferestraielor, îl siliră să curgă prin nişte ţevi, să ducă apă pe clădire, ca un sacagiu, până la schelele cele mai de sus, şi tot el duce şi acum apă de băut în castel şi prin dependinţele lui”. „Şi de atunci s’a cuminţit şi s’a pus să slujească pe Rege şi să facă ce îi zice, fără să se codească. Porunceşte Regele: «Peleşule adu apă!..» Peleşul se urcă până sus la acoperiş; «Peleşule, dă lumină…» Peleşul dă fuga în turbinele din care ese flacăra electrică. Trebue vreo cădere de apă de sus?… sare în sus; trebue vr’un lac?’ se întinde… Ici curge ca fântână, colo ţâşneşte ca havuz, şi până pe masa regelui sare în sus spumând şi face să se auză un şoptit ca de izvor în vasul de marmură din sala maurească din palat”. Şi iacă în ce chip ingenios în colţul verde de munte retras, puterile şi frumuseţea naturei au fost puse la serviciul Omului pentru plăcerea vieţei şi fără ca să piarză ceva.

IV. Lucrările fundaţiunei. Punerea pietrei

Se zice că Regele şi Regina României nu au fost îndemnaţi numai de frumuseţea locului când şi-au pus de gând să ridice castelul de vară din valea Peleşului, ci şi de amintirea pioasă a prinţesei răposate, singurul copil ce au avut. Cine vrea să fie încredinţat de aceasta n’are decât să deschidă biografia Carmen Sylvei de baroana Stakelberg. După ce ne spune naşterea binecuvântată a fetiţei, autorul ne mai istoriseşte şi boala care a răpit’o iubirei părinţilor săi, şi mai cu seamă iubirea mamei sale. Şi din istorisirea aceasta reese că blânda fetiţă chinuită de frigurile scarlatinei ar fi strigat de mai multe ori în noaptea de agonie: „Vreau să merg la Sinaia să beau apă din Peleş”. Amintirile acestea neuitate în inima părinţilor au contribuit mult să facă Peleşul iubit de Suverani. Planul clădirii unui castel aci era greu, căci întreprinderea aceasta prezintă nenumărate greutăţi. Lupta între om şi natură fu mare. Întâi trebui să stabilească drumuri de la calea de d’a-lungul Prahovii, apoi să creeze chiar locul castelului cu terasamente nemărginite. Drumul de fer nu era încă construit, şi cărarea materialelor până în colţul pierdut din Carpaţi era grea de tot. Nici soseaua nu era sigură: în fiece moment ploile repezi, valurile de noroi şi de pietre aduse de ape astupau drumul şi stricau podurile. Nimeni nu credea că întreprinderea va ajunge la bun sfârşit. Dar Regele când hotărăşte, nu se lasă; cu o voinţă puternică şi cu o perseverenţă nestrămutată, izbuti.
Vom însemna aci câteva episoade ale acestei campanii în care învingătorul de la Plevna dovedi că se pricepe şi în actele păcii ca şi în ştiinţa luptelor.
În 1873, pe când Regele era încă Prinţ, cumpără moşia Sinaia şi tot în anul acela dete unui arhitect, D. Doderer, profesor la şcoala politecnică din Viena, să’i facă planurile pentru noul castel de vară ce plănuise să ridice. În acelaş timp, deoarece trebuia să întrebuinţeze pe cât cu putinţă materiale scoase chiar din pământul Sinaii, Prinţul numi o comisie însărcinată să exploreze domeniul din punctul acesta de vedere. Comisiunea alcătuită din d. Stohr, sculptorul Curţii, şi d. Ludovic Basset, secretar particular al Prinţului şi prezentară un memoriu specificând că lemnul şi piatra, varul, nisipul şi pământul galben se găseau din belşug şi chiar aproape de locul ales, şi că numai marmora albă trebuia adusă de departe. Atunci începură lucrările; se instalară ferăstraie pe Prahova şi pe Peleş spre a da lemne de construcţie, se deschiseră cariere în Bucegi ca să scoată pietre; în valea Peleşului se construiră locuinţe pentru maeştri, barace pentru lucrători, adăpoaste pentru materiale, cuptoare de var şi cărămidării. Astfel se născu în câteva luni, în singurătatea sălbatică, un sat improvizat. Vr’o trei, patru sute de lucrători săpau, zideau, nivelau, ciopleau piatra şi lemnele, căci nu era să se ridice numai castelul, ci şi să se înfiinţeze o instalare de stil mare cu toate dependinţele ei: grajduri, corpuri de gardă, case pentru amploiaţi, pavilion de vânătoare şi parc pentru trăsuri.

You may also like...

Leave a Reply