Alte excursii

Partea a III-a

Mircea Ordean este un alpinist și un împătimit al Bucegilor. I-a cunoscut pe toți pionierii cățărării din România, de la Nicolae Baticu și până la Emilian Cristea. Între 1985 și 1992 a scris o carte intitulată „Sus la munte, la izvor”, pe care din diverse motive nu a publicat-o niciodată. Cu acceptul autorului, publicăm pasaje din această carte interesantă. Și poate, citind, vreun iubitor al muntelui va considera că a venit și vremea publicării în volum.

Am menţionat trecerea grupului Dimitriu pe la Casa Peştera, în decembrie 1924. Se mai aflau în acel moment acolo şi alţi turişti. Dintre ei, Mihai Ciupagea, Spiru Gold-Haret şi Petre Coliban au cercetat în acele zile, sub conducerea lui Mihai Haret, văile Şuchelniţei şi Doamnelor, în vreme ce Toni Zlatko şi doi tovarăşi au explorat Horoaba şi creasta către Omul. Încîntate de zilele petrecute atunci la Peştera (“unde am fost de sute de ori şi sper să mă mai duc”*1) era şi grupul de prietene animat de Bucura Dumbravă. În registrul Casei Peştera întîlnim menţiuni legate de trecerea prin acel loc şi a altor personalităţi:
– Vara anului 1924: profesorul Ion Simionescu, Ermil Pangrati şi, după o excursie de 30 de zile în munţii
Coziei şi ai Făgăraşului, trei fruntaşi ai SKV.: Fr. Kepp, Rudolf Czekelius şi Dan Rădulescu.
– 1925: Sim. Şt. Radian, Sextil Puşcariu, Alexandru Borza, Vasile Teodorescu.
– 1926: Dr. Vasile Steopoe, ing. N. Caranfil*2

Tot acum, străbat înălţimile Teodor Rosetti-Solescu, Nicolae Gherasi (care în 1925 ştia deja Valea Gălbenelelor), foarte tînărul Alexandru Beldie, fraţii Stoenescu şi mulţi, mulţi alţii*3.
Turiştii

Dorinţa de competiţie, proprie tinerilor dornici dintotdeauna să se afirme, a marcat după primul război şi mişcarea turistică. “Cu cît sacul de spate era mai voluminos şi mai greu, cu atît turistul era considerat mai «tare», sacul uşor, mic, fiind denumit «sac de fraier», iar dacă ajungeai la cabană, pînă să-ţi tragi sufletul erai asaltat de ceilalţi turişti cu întrebări: «Pe unde ai urcat? Cîte ore ai făcut?» Şi dacă noul sosit declara ca turist «încercat» că bunăoară a făcut numai 3 ore de la Sinaia la Peştera Ialomiţei, se simţea dator, pentru completarea performanţei, să adauge: «Şi cu ce greutate în spate! Pune şi d-ta dom’le mîna şi te convinge!»”.*4

Alţii au ţinut să învingă muntele şi în condiţiile dificile ale iernii, iniţial pe drumurile clasice, apoi pe văile de abrupt. S-au organizat în aceeaşi perioadă, poate influenţat de manifestări similare ale S.K.V., şi concursuri de cros montan*5. Cel dintîi de care avem ştiinţă a avut loc la 25 octombrie 1925, sub oblăduirea Subcomisiei de Turism a F.S.S.R. Ruta, măsurînd 45 de kilometri, pornea de la Buşteni, atingînd succesiv Valea Cerbului, Omul (comisar de control: Grigore Pescaru), Peştera (Butmăloi şi Repanovici), Bolboci (Petruş, Farcaş şi Răspop), Cantonul Jepi (Săvescu şi T. Constantinescu), revenindu-se finalmente în Buşteni. Bucureştenii – concurenţi, juriu şi spectatori – au călătorit în vederea acestei întreceri cu trenul de noapte, într-o aglomeraţie de nedescris. Sosiţi la ora 3 şi jumătate în localitatea de sub Caraiman au fost întîmpinaţi cu ceaiuri calde de către cofetarul Moarcăş, în localul căruia s-a purces imediat la înscrierile de concurenţi. Apoi, la ora 5, cu mult înaintea răsăritului, s-a dat plecarea în cursă. Iniţial plutonul a fost condus de către Cr. Dedula şi H. Taflan, dar dincolo de Poiana Coştilei în frunte s-au instalat fraţii Alexandru şi Toma Calista, care aveau să treacă de altfel primii linia de sosire. Timpii pe parcurs ai cîştigătorului, Alexandru Calista: Omul ora 7,45, Casa Peştera 8,45, Bolboci 10, Canton Schiel 12,10. După cei doi fraţi (secundul venind după două minute) au sosit Iuliu Kroner (la 20 de minute), Ion Petrescu (după o oră), Const. Stoenescu (la o oră şi jumătate) şi Starjil. Ceilalţi au abandonat pe parcurs, dar pentru efortul lor merită consemnaţi Matei Stelian, Ioan Coza, Cristache Dedula, Horia şi Const. Taflan, Nicolae Comănescu, Brandwein, Untăreanu, Bela Sas şi Zăinescu. După cursă, unii concurenţi s-au îndreptat spre gară, alţii au găsit puterea să meargă alături de oficiali la Peştera. În ziua următoare, unii dintre membrii subcomisiei de turism, îndrumaţi de Comănescu, Repanovici, Răspop şi Petruş, au făcut o excursie în zonă, coborînd pe Valea Horoabei. Peste o lună, cofetarul Moarcăş a organizat o alergare similară, învingătorul primind o pereche de bocanci. Apoi, sub impresia unui accident mortal petrecut în munţii Făgăraşului la un cros al SKV, subcomisia de turism a hotărît că în viitoarele curse să instituie pauze de 30 de minute după fiecare etapă de parcurs. De asemenea, startul nu s-a mai dat din Buşteni, ci de la Omul, atinse fiind apoi Bulboace, Cantonul Schiel şi Buşteni. În prima alergare de acest fel a cîştigat Constantin Enache (premiu: un termos şi un serviciu de aluminiu pentru ceai şi masă). În 1927, pe ruta Buşteni-Peştera-Sinaia, a cîştigat Costică Pascu, urmat de fratele său Filică, de Iosif Covaci, G. Gâtej şi N. Loga. Învingătorul a primit un butoiaş de bere, dar după cum declara, odată cursa încheiată tot ce şi-a dorit a fost să doarmă.
Ulterior s-a renunţat la asemenea manifestări *6.
Tot acum, “noul (pentru Vechea Românie, n.n.) sport al schiului face din iarna pe munte nu o piedică, ci o ispită” *7

1 Cartea munţilor, ed.II-a, pag 80. Este fără îndoială o exagerare.
2 Despre inginerul Nicolae Caranfil, în deceniul patru adevărat Mecena pentru unele asociaţii turistice, se spune că a comandat piesa de artilerie amplasată în 1916 pe vîrful Coştilei. Locul a fost ţinta unui intens bombardament inamic, despre care Petre Gold-Haret scria: “Ne aflăm pe Sorica […] Cît e noaptea de lungă, cu riscul de a primi vreun obuz în cap, stau şi privesc la zidul fantastic al Coştilei, iluminat de coloraţii extraordinare, cînd se sparg de dînsul obuzele nemţilor care produc şi ecouri nemaipomenite, prin ploaia de bolovani ce provoacă” (Nestor Urechia, Vraja Bucegilor, ed. 1979, p.194-195).
3 Cu pasul, începînd cu 1922, a bătut mare parte a ţării şi Mircea Eliade. Despre aceste deplasări, el nota, între altele: “Nu voi uita niciodată viscolul şi troienele care ne-au întîmpinat, într-o vacanţă de Paşti, cînd ne apropiam de Schitul Scheia agăţat pe un perete al Carpaţilor; sau ploile reci, nesfîrşite, pe care le-am îndurat, apăraţi doar de pelerinele noastre scurte, neîndemînatic confecţionate din foi de cort, cînd am trecut Cheile Bicazului şi am ajuns în Cîmpia transilvană. Nu voi uita bivuacurile pe Piatra Craiului […] Într-o vacanţă de Paşti […] am pornit spre cabana de la Schitul Ialomicioara. Dar înainte de a ajunge bine la Pietrele Arse, timpul s-a schimbat brusc, a început să ningă şi curînd s-a pornit viscolul Eram vreo cinci, şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară […] Plecasem din Sinaia destul de tîrziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu cîte ore am mers aşa, oarecum la întîmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, cînd am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne […]
Adormisem, cînd ne-au trezit lovituri puternice în uşă. A trebuit să deschidem. Erau doi lucrători care purtau cu ei un mort, într-un fel de sanie improvizată. Îl aduceau de sus, de pe munte, şi, zărind dogoarea focului prin ferestruicile cabanei noastre, s-au oprit să ni-l încredinţeze nouă. Ei erau lucrători, trebuiau să fie dis-de-dimineaţă la fabrică. Dar ne-au asigurat că vor înştiinţa jandarmeria din Sinaia şi vor trimite să-l ridice.
«Dacă-l lăsăm în faţa uşii, îl mănîncă lupii pînă dimineaţă», ne-a spus unul din ei, văzîndu-ne că ne codeam să-l primim.
L-a aşezat, învelit într-o manta, chiar lîngă uşă. Nu cred că vreunul din noi a mai dormit în noaptea aceea […] Reîntorşi la Bucureşti, ne simţeam foarte mîndri de primejdia prin care trecusem.” (Pare să fie vorba de accidentul lui Dippon, în aprilie 1925, despre care scrie şi Gazeta Sporturilor, n.n.).
Altădată, “o furtună de o extraordinară violenţă ne prinsese […] pe Pietrele Arse. Cînd trăznetele au început să cadă la cîteva zeci de metri de noi, exaltarea mea n-a mai cunoscut margini. M-am căţărat pe o stîncă şi am început să cînt, mai mult urlînd, Cavalcada din Walkiria […]”.
Despre escapadele montane ale studentului său a aflat şi profesorul Nae Ionescu: “«Ce-ai de gînd să faci în vara asta?» «Urc pe Bucegi,şi de acolo pe Piatra Craiului»”. (Memorii, 1991, pag. 80, 84, 97 şi 124).
4 Alex. Beldie, “Amintiri şi cugetări din 50 de ani de drumeţie pe Bucegi”, în Muntele, nr. 1/1990.
5. Acest gen de mers pe munte a fost adoptat în ultimii ani de Viorel Vlăduţ, care, între altele, a parcurs Valea Jepilor în 1 h 13′ iar apoi Chamonix-Mont Blanc în 3 h 40′ (cf. Tineretul Liber, 12 ianuarie 1993).
6. Între participanţii la crosurile citadine din această perioadă, ieşiţi pe locuri fruntaşe chiar, întîlnim oameni de munte ca Paul Büchler, Matei Dănăţoiu, Traian Belitoreanu şi alţii.
7 .Buletinul Alpin, nr. 1-2/1936.

You may also like...

Leave a Reply