CASTELUL PELEŞ

14a

continuare din ediția trecută

Această dintâi parte a construcţiei, bineînţeles, fu cea mai grea. Chiar oamenii cari se pricepeau în aceste lucruri nu mai credeau că vor izbuti să învingă elementele, pământul şi apa care se împotriveau frânelor. Carmen Sylva, care n’a lăsat la o parte nimic din cele petrecute, descrie munca şi dezamăgirile lucrătorilor la început. «Oamenii îşi închipuiau că vor fi mai puternici decât toate pârâiaşele întărâtate şi începură a săpa la temelii. În timpul zilei izvoarele erau cuminte, nu se mişca unul, puteau lucra, dar cum se înnopta, Peleşul da semnalul din fundul văii şi toate pârâiaşele îşi dădeau încet cuvântul de ordine şi porneau la asalt ca un singur om. În câteva ceasuri toate se stricau şi trebuia să înceapă iar de la capăt. «Ba într’o zi o lespede de piatră mare din munte începu să alunece spre vale cu tot ce avea pe ea. Şi luptele cu uriaşii şi cu piticii Bucegilor ţinură doi anişori, dar cu toate necazurile oamenii urmară a săpa tot mai adânc şi puseră temeliile ca pentru o întărire; puteai umbla pe ele iar, bolţile s’ar fi putut împotrivi şi tunurilor. Greutăţile fură aşa de mari încât o dată toţi crezură de trebuinţă să ceară părerea autorităţilor în această materie. O comisie de experţi compusă de oameni technici şi de ingineri, examinară din nou terenul. Cu toate că părerea unora fu să părăsească locul acesta primejdios şi să înceapă aiurea, Regele, mai încrezător în mijloacele ştiinţei moderne, nu se descurajă şi lucrarea urmă. Izbânda de la urmă era să dea dreptate Suveranului. Lucrările înaintară în aşa chip, încât în 1875 temelia castelului era sfârşită de tot. În vremea aceasta fu şi pavilionul de vânătoare acoperit şi temelia grajdurilor pusă. La 22 august construcţia era destul de înaintată spre a se face solemnitatea punerei pietrei. În ziua acea dimineaţa fu minunată. După ce se duse de ascultă leturghia în biserica mănăstirii, clerul urmat de Alteţele Lor, de demnitarii Curţii şi ai Statului, se duseră la locul construcţiei. Aci se ridicase un umbrar frumos împodobit cu steaguri şi coroane. Un detaşament de infanterie cu muzica în frunte, sta în linie, în faţă. Mulţimea se grămădise pe toate înălţimele dimprejur. În afară de cei patru sute de lucrători de la bina, mai veniseră mulţime de ţărani şi ţărance de prin împrejurimi îmbrăcaţi în costume naţionale, a căror uimitoare albeţă contribui mult la strălucirea veselă a serbarei. După ce preotul binecuvânta zidul temeliei zicând rugăciunele obişnuite, prinţul Dumitru Ghica citi actul de fundaţie următor, redactat în stilul şi după formula tradiţionala a ţării:
CAROL I
Din graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională, Domn al Românilor,
La toţi de faţă, şi viitori sănătate;
Astăzi, Duminică, la 10 august, 1875, Noi, Carol de Hohenzollern, Domn al Românilor, în al treizeci şi şaselea an al naşterei Noastre, dimpreună cu Elisabetha Doamna, scumpa noastră soţie, şi cu ajutorul Celui a TotPuternic, am pus temelia Castelului Peleş, pe moşia Noastră Piatra-Arsă, în vecinătatea sfintei mănăstiri Sinaia, zidită la anul 1695, de către Spătarul Mihail Cantacuzino. Clădirea acestui Castel s’a început în anul al zecilea al Domniei Noastre, fiind preşedinte al Consiliului de miniştri, D. Lascăr Catargiu, preşedinte al Senatului, I. P. S. S. Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, şi preşedinte al Adunarei Deputaţilor Principele Dumitru Ghica; iar Stariţ al St. Mănăstiri Sinaia S. S. Arhimandritul Onofrei. În acelaşi an s’a început şi construcţiunea drumului de fer, care va lega oraşul Ploieşti cu Braşovul, prin valea Prahovei. Drept care am subscris aceasta, spre a Noastră pomenire în veacurile viitoare. Pe urmă se citi actul de construcţie, un document curios unde se află amănunte statistice interesante asupra lucrului şi provenienţei materialelor de zidit. Cele două pergamente fură puse după aceea într’un tub de plumb care fu aşezat în temelie împreună cu o colecţie de monede ale ţării. Aceste monede, foarte rare azi, fuseseră bătute în puţine exemplare şi purtând, ca un fel de proclamare înainte de autonomie, efigia Prinţului pe care Sublima Poartă nu’i îngăduia să aibă acest drept. După aceea Prinţul puse mâna pe un ciocan, zise: «Să se ridice acest castel şi să fie într’o zi leagănul Dinastiei noastre în ţară». Şi dădu trei lovituri sacramentale. Prinţesa făcu tot aşa, în vreme ce trupele prezentau armele şi muzica cânta imnul naţional şi pe când munţii şi văile repetau departe strigătele de bucurie ale mulţimii. Când se sfârşi ceremonia, Prinţul şi Prinţesa se întoarseră la mănăstire, în vreme ce publicul se risipea în toate părţile, veseli toţi că luaseră parte la serbarea inaugurală a castelului a cărui construcţie răspândea viaţă şi mişcare în Valea Prahovei.
V.
Sfârşirea şi inaugurarea Castelului.
În cei doi ani de după punerea pietrei, lucrările urmară cu multă activitate, şi zidurile ce păreau una cu pământul, se înălţau cât omul, lăsând chiar să se vadă planul deosebitelor trupuri ale clădirei, când izbucni fără de veste războiul cu Turcia şi întrerupse lucrările. Timp de doi ani, valea ce răsuna odinioară de izbiturile uneltelor, de strigătele lucrătorilor intră iar în tăcerea’i de altădată. Cu toate acestea, cu încredere în viitor, se făcură lucrările trebuincioase pentru a păstra ceea ce fusese început. Această oprire din lucru a clădirei avu d’altminteri preţiosul rezultat de a pune la încercare soliditatea temeliilor care se sfârşiseră.  S’au constatat în adevăr câteva stricăciuni în canalizări care se astupaseră, dar în zidiri nu se vedea nici o crăpătură. În sfârşit, în primăvara anului 1879, lucrarea putu începe iar cu un nou avânt. Edificiul se înălţa de puteai vedea cu ochii. Se puteau chiar ghici faţadele, turlele şi galeriile viitorului castel. În intervalul acesta România îşi câştigase neatârnarea pe câmpul de bătaie; castelul pe care îl începuse un Domn, vasal al Sultanului, era să se sfârşească mai mândru, pentru Regele autonom al unei naţiuni libere. Regele şi Regina, până ce să poată intra în noua Lor reşedinţă, primeau în pavilionul de vânătoare, isprăvit în 1881, dar de locuit locuiau tot în mănăstire. Se duceau acolo la dejun, şi chiar acolo fură primiţi în chip oficial trimeşii extraordinari al Portugaliei, Braziliei şi Suediei, când veniră să prezinte Suveranului omagiile lor pentru proclamarea regatului. În construcţia din a doua perioadă, de la 1879 la 1883, nu e nimic special de adevăratul arhitect al castelului. Pentru a conduce lucrările, Suveranul însărcina mai întâi pe D. Stohr, care şi mai mult decât D. Schullz, fu credinciosul şi inteligentul executor al gândirei Sale. Ardoarea cu care îşi întrebuinţa talentul şi ştiinţa îi asigură un loc deosebit în istoria Castelului Peleş, cum şi în recunoştinţa Regelui. Tot Carmen Sylva ne va arăta şi ce activitate se desfăşura în timpul celor din urmă ani ai construirei: «Italienii, zice dânsa, lucrau la zidărie, românii cărau materialele, ţiganii duceau piatra şi varul, albanezii şi grecii ciopleau piatra, germanii şi ungurii lucrau la lemnărie, turcii ardeau cărămida. Se aflau maeştri polonezi şi vătafi cehi; francezii desenau; englezii măsurau. Astfel încât la această clădire se întâlneau o sută de costume naţionale deosebite şi se auzeau vorbindu-se patrusprezece limbi; era un amestec pitoresc şi zgomotos de oameni, cai şi bivoli. «Cât despre Rege, el era întotdeauna pe schelele cele mai înalte şi dirija în persoană lucrările. Nu îndrăznesc să spun că mă suiam şi eu din când în când, dar numai de plăcere, că mă făcusem bine după o boală de picioare şi că mă puteam sluji cu ele, şi mă coboram repede, pentru ca să stau de vorbă cu bătrânul meu prieten, Peleşul». Un fapt ciudat, băgat de seamă şi de Regina poetă şi care arată îndestul cât de sălbatec era încă locul unde se clădea castelul, este că urşii veneau adesea ori până lângă clădire şi, dimineaţa, lucrătorii găseau pe humă, în jurul cuptoarelor de cărămidă urmele greoaie ale labelor lor.
Mulţumită numărului de lucrători întrebuinţaţi şi zelului antreprenorilor şi al tuturor, opera se sfârşi – edificiu şi dependinţe – în toamna anului 1883. Lucra la el de zece ani; acum, în sfârşit, castelul era să’şi deschidă Suveranilor porţile şi, cu toate că l-au mai îmbogăţit şi înfrumuseţat de atunci încoace într’un chip însemnat, el conţinea de pe atunci pentru a’i primi cu un mobilier foarte confortabil, un număr mare de antichităţi, de tablouri vechi şi de opere de artă dintre cele mai însemnate. Nu mai rămânea deci decât să se inaugureze noua reşedinţă, şi solemnitatea rămase hotărâtă pentru ziua de 7 octombrie stil vechi. Se făcu iar serbare mare la care alergă lume din toate părţile României şi chiar din streinătate. Ceremonia începu după obicei printr’un serviciu divin la nouă ceasuri de dimineaţa, la biserica mănăstirească din Sinaia, fiind de faţă I. P. S. Mitropolit Primat, numeroşi demnitari ai Statului român, streini şi şefi de-ai armatei. În faţa castelului strălucitor onorurile le făcea un batalion de vânători cu drapelul desfăşurat şi cu muzica cântând. În curtea castelului împodobită cu verdeaţă şi steaguri, Mitropolitul Primat cu Vicarul său şi însoţit de călugării mănăstirei Sinaia, dete apei tradiţionala binecuvântare, după care urmă un TeDeum; pe urmă generalul Creţeanu, şeful casei militare a Regelui dete citire următorului document: Eu, Carol I, Domn şi Rege Cu Elisaveta Regina, după o silinţă neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de izvoare, isbutitam a pune, la poalele Bucegiului, temelia acestei clădiri, în anul mântuirei 1875, iar al Domniei Noastre al IX-lea. Zidirea s’a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României. Intrat-am în această casă a Noastră în anul mântuirei 1883, iar al Domniei Noastre al XVII-lea; datu-i-am nume «Castelul Peleşului».
Acest document, care istoriseşte pe scurt fazele construirei, prescris pe pergament cu litere artistice chiar de Regina, se găseşte astăzi tot într’unul din coridoarele castelului. El fu iscălit de către Suverani, de Mitropolitul Primat şi de toate personagiile mai de frunte ce erau faţă. Atunci se împărţi şi o medalie comemorativă, operă a gravorului Kullrich turnată în amintirea acestei zile. Pe când muzica intona imnul naţional şi soldaţii împrăştiau urale vesele pe care le repetau ecourile, adunarea se îndreptă către intrarea castelului. Acolo executorul operei, D. Stdlir, prezintă Suveranului, pe o pernă de catifea, cheia castelului. Cu această cheie artistic lucrată, Regele deschise uşa de onoare a reşedinţei sale, uşă care, fie zis în treacăt, este sub toate privinţele o minune, şi în ce priveşte canaturile de lemn sculptat şi în ce priveşte armătura de metal. Pe urmă cortegiul sui scara cea mare, în cap cu Mitropolitul Primat care, după rânduiala obişnuită, binecuvântă toate sălile castelului. După aceea se dete un prânz minunat la care luară parte toţi oaspeţii mai de căpetenie, şi în timpul căruia Regele ridică următorul toast: «Am clădit acest Castel ca un semn trainic că dinastia, aleasă liber de naţiune, este adânc înrădăcinată în astă frumoasă ţară şi că răsplătim dragostea poporului Nostru cu încrederea nemărginită pe careo avem în viitorul scumpei Noastre Patrii. Împlinesc dar o datorie sacră, o vie dorinţă, ridicând cu vin Românesc, în această casă a Noastră, cel întâi pahar în onoarea şi pentru fericirea României.Să trăiască draga Noastră Ţară!» Aceste cuvinte fură primite cu entusiazm de către cei de faţă cari aclamară pe Rege şi pe Regină cu urale călduroase. Ca răspuns la acest toast, d.Dumitru Ghica, preşedintele Senatului, închină, ca reprezentant al naţiunei, în sănătatea Dinastiei. Apoi poetul Alexandri, pe atunci în toată strălucirea talentului său, pronunţă următoarele cuvinte: «Pe vremea strămoşilor noştri, când un Domn, sau un boier intra în noua casă, poporul se aduna dinaintea uşei şi îi făcea urări în felul acesta: «Să aibă atâta cinste şi atâtea izbânzi câte grinzi şi cărămizi sunt în casă şi câte grăunţe de nisip sunt în ziduri». Tot astfel este urarea tradiţională ce la rându-ne aducem Majestăţilor lor în numele întregei naţiuni… Binecuvântarea cerească şi dragostea poporului să fie pentru totdeauna oaspeţii lor în noul locaş, fermecător ca o Poveste a Peleşului. Pe urmă veni rândul D-lui. C. A. Rosetti, preşedintele Camerei Deputaţilor. Printr’o improvizare pe atât de strălucită pe cât şi de neaşteptată, închină în sănătatea perechei regale, amestecând în cuvintele lui orpegii particulare la adresa Reginei Elisaveta, tot de o dată Doamnă a ţării prin voinţa dumnezeiască şi Doamnă a literelor prin învăţătura sa. În sfârşit, urmă un toast al I.P.S. Mitropolitului Primat, care vorbi în numele clerului şi altul al generalului Cernat, care vorbi în numele armatei «formată de Regele Carol şi condusă de dânsul la izbânzile rezbelului pentru neatârnare». Mai înainte de a se scula de la masă, Regele mulţumi Eforiei spitalelor civile pentru binevoitoarea ospitalitate ce îi dăduse în timp de atâţia ani în mănăstirea Sinaia, adăogând că perechea regală va păstra întotdeauna cea mai bună amintire. În seara aceleaşi zile, când se mutară în noua lor locuinţă, Regele şi Regina mai binevoiră să primească, cu toate oboselile serbarei, vr’o şaizeci de persoane, sosite cu trenul fulger Paris- Constantinopol, inaugurat la aceeaşi dată şi care erau ingineri, directori de drum de fier, oameni de Stat, jurnalişti, cărora Suveranii binevoiră să le facă onorurile noului lor castel. Astfel fu celebrată, peste opt ani după inaugurarea lucrărilor, punerea celei din urmă pietre a castelului Peleş, a acestei frumoase reşedinţe la care lucraseră numeroşi artişti şi mii de braţe timp de zece ani, pentru a realiza o singură gândire, gândirea Regelui Carol concepută cu îndrăzneală şi voită cu tărie.

You may also like...

Leave a Reply