CASTELUL PELEŞ

continuare din ediția trecută

Întocmirea şi stilul parcului

Castelul era terminat, dar parcul nu. Toate aleile şi plimbările castelului Peleş au fost făcute pe nişte povârnişuri care aveau o înclinare de 30 de grade şi chiar mai mult; se vede dar ce lucrări însemnate de nivelaţie trebuiau făcute, pentru ca să aibă priveliştea plăcută ce are azi. Această lucrare începu după ce să sfârşi clădirea şi se ridică materialul. Întâi începu mărirea, în faţă şi în dos, a locului pe care se înalţă castelul, şi a se lărgi platoul pe care era aşezat. Astfel se putu face intrarea slobodă pentru trăsuri, şi jos, sub faţadă, o fereastră destul de largă pentru a se putea vedea bine tot edificiul. Dar ridicările de pământ, adus de pe coastele muntelui nu ajungea să facă tot. Trebui să aducă pământ mai de departe, de pe muntele din faţa castelului. Oamenii din Sinaia îşi aduc şi acum aminte de funicularul aerian care se construi în acest scop şi pe care, ca pe o punte în văzduh, alunecară foarte sus deasupra văii, vreme de luni întregi, vagonetele încărcate cu pământ. Chiar şi pădurea îşi aduce aminte, căci păstrează încă vădite urmele drumului făcut atunci, pentru a întinde funiile cele groase de trecere. Un singur fapt ne va arăta însemnătatea acestor cărături: creasta muntelui fu despuiată pe o aşa întindere încât se putu instala pe urmă acolo locul unde face exerciţiuri batalionul de vânători ce ţine garnizona în Sinaia în fiecare vară. S’au cărat 20,000 metri cubi de pământ şi numai astfel s’a putut isprăvi lucrarea, deschide drumurile ce duc la castel, şi face în toată valea preumblări pe cât de lesnicioase pe atât de plăcute, şi crea în sfârşit, între deosebitele dependinţe, —corpul de gardă, foişorul de vânătoare, clădirile pentru culmi, şoproanele, grajdurile şi alte încăperi — livezile şi dumbrăvile păduroase, potrivite cu atâta meşteşug. Iară terasa care se întinde pe dinaintea castelului, minunat de bine pusă în soare, în curând s’a schimbat într’o grădină de lux din cele mai elegante, împodobită cu un minunat havuz a cărui apă se ridică la o înălţime ameţitoare. Dar executarea atâtor terasamente a întâmpinat tot atâtea greutăţi ca şi punerea temeliilor castelului, căci cum săpa undeva ţâşneau izvoare ameninţătoare care făceau gropi în şanţuri de se scufundau şi se spărgeau mulţime de ţevi şi de urloaie. Trebui să se scurgă apele, brăzdând pământul pe o întindere foarte mare cu canale stabilite toate la o adâncime de 4,5 m, pe stratul prin care apa nu putea pătrunde. Dar nimeni n’ar ghici astăzi, când vede suişurile plăcute care duc la castel şi povornişurile uşoare care coboară, că toate aceste locuri sunt pline de canaluri cum e mâna plină de vene.
Pe lângă lucrările cerute de trebuinţele practice s’au mai făcut şi altele estetice. Şi la drept vorbind cine ar bănui când vede pâraiele idilice, livezile, dumbrăvile, orizonturile, că aci s’a făcut o lucrare foarte grea? Mai lesne crezi că locurile acestea sunt nişte capricii ale naturei, atât sunt de romantice şi de potrivite, pe când ele sunt numai un triumf al artei. Când se făcură toate aceste lucrări, se făcură şi drumurile care duc la castel. Cel mai însemnat care pleacă din şosea, merge pe malul stâng al Peleşului, este mai sus de spălătorie şi de ferestraie şi trece pe lângă grajduri; e foarte uşor şi pentru lumea care umblă pe jos şi pentru trăsuri şi e umbrit de arbori. De partea despre munte are un zid de sprijinire înalt cât omul, care îl apără de surpări; de partea cealaltă e apărat cu un parmaclâc elegant de fier, de-a lungul căruia sunt înşirate lămpile electrice.
În jos de castel, o punte de piatră de Carpaţi cu trei arcuri încalecă torentul. Alt drum făcut pe malul drept al Peleşului, pleacă de la gară şi urcă spre mănăstire, trece prin curtea ei cea nouă şi, împodobit de acolo cu numele de: «Aleea Carmen Sylva», se întinde de-a lungul pădurei până ce ajunge la puntea de care am vorbit mai sus, unde se uneşte cu drumul cel mare care duce, trecând pe lângă uzina electrică, ascunsă între copaci, şi pe dinaintea corpului de gardă, aşezat ca o straje la marginea drumului, la platforma castelului. De însemnat mai este frumoasa piatră comemorativă aşezată în locul cel mai larg al curbei ce face drumul şi oferită Regelui de către rudele sale cele mai de aproape, cu prilejul aniversarei a 25-a a domniei sale.
Trebue cineva să fi luat parte la o serbare la castelul Peleş pentru a’şi da seama cât de bine înţeleasă este această întocmire, căci toate au fost orânduite ca să îngăduie pompelor oficiale să se desfăşoare cu cea mai mare înlesnire. Deosebit de cele două şosele principale de care vorbirăm, parcul e brăzdat de mai mult de 3500 metri de alte drumuri: unele pun în legătură dependinţele castelului, altele sunt numai preumblări de plăcere. Să nu uităm a pomeni şi de nenumăratele poteci de prin pădure. Una dintre cele care plac mai mult, mai cu seamă aleea Carmen Sylva, urmează cursul romantic al Peleşului şi se înfundă în strâmtoarea de-a lungul micilor cascade, aproape până la stâncele de unde isvorăşte pârâul; de aci sue în zigzag până la «pajiştea Reginei», situată la 1500 metri înălţime — frumosul platou unde paşte toată vara, la sunetul armonios al clopotelor de la gât, o frumoasă cireadă de vaci de Tirol. Acolo se află şi o lăptărie model de unde se aduce laptele şi untul cel bun la masa castelului. Cât despre chioşcul de vânătoare, se ştie că a fost transformat şi că slujeşte, după ce s’a mărit, ca reşedinţă moştenitorilor coroanei: Prinţului Ferdinand şi Prinţesei Maria ai României. Poporul i-a dat frumosul nume de foişor. După cum se vede şi planul parcului e tot atât de bine făcut şi de potrivit cu locul ca şi arhitectura castelului. Acest plan e făcut de D. Kneehtel care în calitatea sa de fost grădinar şef al răposatului împărat Maximilian, a dat dovezi de multă pricepere când a creat însemnatele grădini ale palatului din Mexic. Trebue ca cineva să fi rătăcit din pădurice în pădurice, din loc în loc, pe toate potecile care brăzdează parcul regal, pentru a’şi face o idee de împrejurimile castelului şi de încântătoarele surprize ce fac celor cari se plimbă prin ele. Deoarece castelul se află în pădure, n’are desigur nevoe de mari plantaţii de arbori. Arhitectul s’a silit mai cu seamă prin aducerea unor copaci exotici, —coniferi din America şi Hymalaya — să alcătuiască pentru ochi treceri dibace de la pădurea primitivă la livezile verzi. Numai grădina de lângă castel, e făcută în gustul secolului al XVI-lea italian. O bancă frumoasă în stil «renaştere» e aşezată la una din marginile terasei şi o încinge cu rotunjimea ei frumoasă sporind romantismul general al locului şi dând o notă clasică pe cât de discretă pe atât de încântătoare. Un havuz monumental, a cărui aruncătură se ridică la 22 metri, statui pe jumătate ascunse în verdeaţă, candelabre electrice aşezate cu multă pricepere de-a lungul drumurilor, vase de majolică înşirate prin pădure, flori care par un covor cu desenuri, toate acestea — împreună şi cu o pereche de tunuri luate de la turci în războiul pentru neatârnare şi aşezate ca trofee eroice în faţa curţii de onoare — formează un întreg şi foarte felurit în culori şi foarte frumos ca înfăţişare. Se mai pot vedea nişte ciudate canaturi de uşă de lemn acoperite cu fier: este poarta Vidinului — rămăşiţă patriotică din războiul pentru neatârnare— care se păstrează acolo; e găurită de gloanţe şi de ghiulele astfel cum o smulseră soldaţii români din ţâţâni ca să o ofere ca cel d’întâi semn de victorie capului lor Regele Carol. În scurt, afară de terasa castelului care seamănă oarecum cu grădinile clasice, parcul, în întregul său, e aranjat mai mult în felul englezesc.

Interiorul Castelului. Scara de onoare.
Sălile de primire.
Mai înainte de a pătrunde în el, să spunem două vorbe asupra planului castelului Peleş. Castelul se compune dintr’un corp central, cu o curte interioară, având ca scotatură în dreapta un privdor mic cu două caturi şi în stânga o aripă legată de corpul principal prin două galerii care ţin între ele o a doua curte, curtea de onoare. Această curte slujeşte numai în zilele de primire. Oaspeţii regali cari se coboară acolo din trăsuri, dinaintea uşei celei mari de intrare, pentru a intra în sălile de primire, trebue să treacă mai întâi printr’un vestibul cu înfăţişare monumentală şi bogat împodobit. Ca şi o prefaţă bine alcătuită, el încunoştiinţează pe vizitatori că intră într’un castel regal, căci este măreţ şi serios, şi până şi în ordonarea regulată prevesteşte un oarecare ceremonial. Totuşi, oricât de luxos e mobilierul, această intrare nu e încărcată peste măsură şi îşi păstează bine caracteru’i special de loc numai de trecere. De o parte, un mare cămin coprinde peretele; de cealaltă parte se deschide locul unde se pun hainele. Ca printr’o alee de stâlpi de marmoră colorată, ajungi pe un drum numai cu covoare pe jos, la scara de onoare. La dreapta şi la stânga, portretele strămoşeşti ale Hohenzollernilor, drepţi şi tăcuţi în armurele lor, te primesc în numele urmaşului lor, Regele actual. Tot aci se mai află o placă de bronz pe care a fost săpată următoarea inscripţie, compusă de poetul Alexandri pentru inaugurarea castelului: «Eu Carol şi al meu popor «Zidit-am într’un gând şi dor «În timp de lupte — al meu regat «În timp de pace al — meu palat». Treptele joase, foarte largi, urcă cu înclinare uşoară până la un loc; de acolo scara se desparte în două până la coridorul cel mare în jurul căruia se află sălile de primire. Aci se întinde un fel de tribună de unde se poate vedea scara întreagă; În faţă sunt minunatele ferestre cu vitraliuri; la dreapta şi la stânga pereţii sunt împodobiţi cu portrete de familie. Această galerie de strămoşi începe chiar din vestibul, cu cei dintâi conţi de Zollern: Wolfgang (948), atât de vechi încât ţine mai mult de legendă decât de istorie, şi Burkardt (1080)r care începe să fie mai bine cunoscut; urmează în josul treptelor prin urmaşii lor: Frederic I-iu (980) şi Frederic IV (1195) şi se întinde cu mai mulţi principi cari au trăit de la al Xlll-lea până la al XVII-lea veac şi cari, până şi în costumele lor cei — mai vechi acoperiţi cu zale şi cei mai din urmă îmbrăcaţi în catifea şi mătase, — arată trecerea de la obiceiurile războinice de odinioară la obiceiurile mai pacinice ale timpurilor moderne. Printre cei d’întâi se cade să numim pe Eitel-Frederic I, izbitor prin statura’i marţială şi marea’i spadă, vestit mai cu seamă pentru că a fost ales de dieta din Francfort ca să meargă să ofere lui Rudolf de Habsburg, cumnatul său, coroana imperiului Germaniei; apoi Eitel-Frederic VI, reprezentat cu zala istorică pe care o purta ca locotenent al lui Garol-Cintu, murind la Pavia pe câmpul de onoare. De aceea şi pictorul a pus lângă principe, pe o pernă de catifea, ordinul «Toison d’Or» cu care împăratul cinsti pe răposat pentru marele său curaj în această bătălie memorabilă. Scara aceasta formează un tot foarte nobil: coloanele de marmură, dintre care două de marmură de Sinaia, care sprijină acoperişul, îi dă multă maiestate. Vitraliurile cu personaje prin care se cerne lumina, o face să arate de o bogăţie nemaipomenită. Lemnăria e un cap de operă. Adevărul este că D. Slohr, meritosul scuptor al Curiei, a făcut aci o lucrare care, prin stil şi prin gust, îi face multă cinste, şi ca artist şi ca meşteşugar. În capul scărei de onoare se află un coridor bogat împodobit cu lucruri de artă şi formând ca şi o galerie închisă cu ferestre în jurul curţii interioare a castelului.
Fără zgomot calci pe nişte covoare de Smyrna, şi privirile ţi le atrag aci geamurile care împodobesc ferestrele şi tablourile atârnate pe pereţi; şi printre acestea din urmă se află unele foarte însemnate, cu totul vrednice de un palat regal. Nimic mai plăcut decât lumina colorată care cade din geamuri, luceşte prin coridoarele boltite, se joacă pe zidurile zugrăvite cu fresce, se agaţă de armele şi vasele mobilierului, tremură pe covoare, pe stofele de mătase cusute cu fir şi pe catifelele fotelurilor mari. Aci găseşti sipete vechi, dulapuri sculptate, ibrice artistice, mescioare zmălţuite. La fiece pas scaune în stilul renaşterei sau foteluri mari te poftesc să şezi. Numai o fereastră să fie deschisă, şi se aude în paşnica linişte care domneşte tot mereu aci, susurul vecin al unei fântâni, o muzică nehotărâtă şi dulce, un zgomot de apă căzând în apă, care cântă tot pe acelaşi ton acestui liniştit locaş trecerea neturburată a ceasurilor. Această muzică vine de la fântâna mândră şi graţioasă de bronz sculplat, singura podoabă arhitectonică a acestei curţi centrale. Şi dacă vrea cineva să’şi arunce ochii in grădină, va vedea-o plină cu plante şi flori, şi faţadele dimprejur pline de desenuri elegant colorate, foarte potrivite cu arhitectura faţadei, şi a acoperişului, figuri care amintesc pe eroii istoriei şi al legendelor germane. Seara, când curtea aceasta e luminată cu lumină electrică care se strecoară din ferestrele dimprejur, efectul e tot aşa de mare ca şi ziua când razele şi umbrele îşi plimbă în tăcere mutele lor poezii. Din acest coridor intri în sălile principale de primire pe care le vom descri pe scurt: Sala de mâncare care poate să treacă drept una din părţile cele mai izbutite ale acestui castel plin de lucruri minunat de frumoase. Lemnăria în stilul «renaşterei» e de o măreţie extraordinară; pe la toate uşile şi ferestrele sunt coloane încoronate cu frontoane. Îi e plăcut ochiului să privească mobilierul îmbrăcat cu piele de Cordoba, să ia în băgare de seamă ferestrele ale căror geamuri colorate reprezintă scene felurite din viaţa seniorilor: nunţi şi ospăţuri, plecări şi sosiri de vânători. Nişte cămine înalte decorative îmbracă zidul, precum şi nişte frumoase naturi moarte şi vase vechi mari de băut, de faianţă, cupe de sticlă de Veneţia, potire de aur şi de argint şi multe vase de pământ artistic lucrate. Această sală te transportă până în timpul poetic al vechilor castele, şi întocmirea de stil neavând alt scop, decât să transporte spiritul într’o epocă memorabilă a trecutului, sala de mâncare a castelului Peleş, care aminteşte aşa de bine viaţa nobilă de altă dată, nu lasă nimic de dorit. Mai cu seamă seara efectul e surprinzător: lămpile electrice care înstelează tavanul şi lucesc de-a lungul cornişelor răspândesc o lumină, care pare o rază puternică de lună care cade asupra tacâmurilor, mobilelor şi a oaspeţilor.  Din sala de mâncare, o uşe minunat sculptată – altă minune a Dlui Stohr- duce în sala de biliard care comunică printr’o galerie mică cu geamuri, plină de flori şi de verdeaţă, cu o odaie turcească elegantă. Biliardul mai comunică printr’o uşă mare cu geamuri cu noua sală de serbări, de curând construită pe una din vechile terase deschise ale castelului. Decoraţiunea şi mobilierul de aci sunt în stilul mauresc şi o clipă te crezi transportat într’o galerie deschisă din Alhambra. Tavanul şi pereţii sunt jur-împrejur acoperiţi cu poleieli, afară de un brâu de lespezi zmălţuite, cu desenuri frumoase, albastre şi galbene. În fundul sălei se vede printre aurării o fântână arabă de marmoră albă cu ornamente în formă de frunze. Această fântână e o copie exactă a unei fântâni găsite în Egipt şi care acum se află în muzeul de arte şi industrii din Viena. Apa limpede şi curată a Peleşului alunecă pe marmora împodobită şi aduce în sală un plăcut susur de izvor. Tavanul, mai cu seamă, e foarte frumos cu podoabele’i cu flori pe margini şi cu grindăria’i înfrumuseţată cu arabescuri graţioase, aurii, azurii şi roşii; de sus atârnă nişte policandre, ca cele de prin geamii, în formă de clopot, dar în care seara arde, în loc de unt de lemn sfânt, o coroană de lămpi electrice, discret colorate cu roşu şi portocaliu. Această sală lungăreaţă face în adevăr impresia unei săli de serbări luxoasă şi strălucită. Ziua, când intră lumina în valuri prin ferestrele mari ieşite afară din zid, ea străluceşte ca palatele feerice din poveştile româneşti; seara când lumina electrică împrăştie luminile’i colorate, efectul nu e mai puţin minunat şi în sfârşit pe orice vreme sala aceasta, în stil oriental, unde toaletele sunt înnecate într’un praf de soare care răsare, coprinde într’adevăr bogăţii strălucitoare. Salonul cel mare în care intri d’aci, trecând din nou prin sala de biliard şi coridor, este mult mai rece şi mai ceremonios. Numai decât vezi că trebue să slujească la primirile oficiale; toate sunt strălucite inel, dar şi corecte şi rezervate. E plin de lumină, toate ferestrele îi dau pe o verandă lungă de unde ai cea mai frumoasă vedere peste valea Peleşului. Dar oricare ar fi înfrumuseţările ce i-ar aduce viitorul, el îşi va păstra desigur întotdeauna un caracter mai solemn decât sala de serbări, şi va rămâne întotdeauna sala cea mare de primire. Prin uşa din fund comunică cu un cabinet mic, stil Ludovic XV, împodobit şi chochet ca o sonetă de Haydn. Porţelanurile de Saxa pun nişte pete vesele albe, pe zidurile îmbrăcate în damasc roşu; nişte scene pastorale de pictorul Lancret, portrete graţioase de familie, o risipă de bibelouri, de vase de pământ, de figurine împrăştiate pe mese şi pe etajere, fac din această săliţă un muzeu frumos din secolul al XVIII-lea. Se mai află aci un clavir istoric al cărui mecanism e din secolul al XVI-lea, pe când partea din afară, schimbată cu timpul, împodobită cu picturi de către Iosef Yernet, e din veacul al XVIII-lea, timp în care acest ciudat instrument care trebue să fi fost al Doamnei Elisaveta, sora lui Ludovic al XVI-lea, făcea parte din mobilierul castelului din Montreal. Din acest cabinet desfătător, care este un anex şi o trecătoare, intri în sala de muzică.

va urma

You may also like...

Leave a Reply