De ce am „sărit” fără să fiu întrebat?

Am stat în cumpănă câteva zile dacă trebuie să mai răspund sau nu domnului profesor Baz. Am avut această dilemă pentru că ştiu un lucru indubitabil, nu l-am spus eu, este scris în scriptură şi l-au mărturisit toţi sfinţii, şi anume că „mândria este mama tuturor păcatelor”. Am citat din Sf. Ioan Gura de Aur. Există o mare confuzie printre oameni cum că păcatul originar ar fi păcatul neascultării săvârşit de Protopărinţii noştri, Adam şi Eva. Din nefericire nu este aşa, păcatul originar şi sursa tuturor păcatelor este Mândria, păcatul săvârşit de Arhanghelul Lucifer, care crezându-se asemenea lui Dumnezeu a căzut din lumină în intuneric, din bine în rău şi din rai în iad. Aşa încât m-am întrebat dacă trebuie să mai răspund domnului profesor şi dacă nu cumva este asta o încercare a mândriei mele. Pentru că dacă din mândrie aş face asta, nu ar avea nicio importanţă dacă am sau nu dreptate, ar fi complet lipsit de folos pentru amândoi. Din fericire, interesul de care s-a bucurat această polemică m-a făcut să înţeleg că ea depăşeşte pragul unei discuţii private (caz în care m-aş fi retras şi aş fi renunţat la polemică tocmai pentru a nu cădea în capcana mândriei) şi că există oameni care îşi pun şi ei astfel de întrebări şi pentru ei avem datoria să încercăm să dăm răspunsuri, aşa cum ne luminează Dumnezeu, de vreme ce avem îngăduinţa să o facem a conducerii editoriale a Ziar de Sinaia, pentru care adresez mulţumiri. O să încep cu partea a doua a articolului dumneavoastră de răspuns „Despre facerea de minuni” şi parabola credinţei cât un bob de muştar care poate muta munţii din loc. Iată ce spune acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur despre aceasta: „Dacă ai întreba: Ce munte au mutat apostolii?, îţi voi spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind nenumărați morți. De altfel nici nu este acelaşi lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune că mai târziu unii sfinţi, cu mult mai mici decât apostolii, au mutat şi munţi când a fost nevoie. Aşadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi mutat şi apostolii munţi. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie atunci să mute munții! De altfel şi Hristos n-a spus: „Negreşit veţi muta munţi”, ci că „veţi putea face şi asta”. Iar dacă n-au mutat munţi, nu i-au mutat, nu pentru că n-au putut (cum să nu fi putut, când au făcut minuni mai mari?), ci pentru că n-au voit, nefiind nevoie”. Ceea ce am spus şi eu cu mult mai săracele mele cuvinte în articolul precedent. Cât priveşte facerea de minuni ca acelea făcute de Hristos şi mai mari decât acelea, este incorect să trageţi concluzia că minunile Sfântului Nicolae sunt nerelevante pentru că pe vremea aia nu exista presa scrisă şi televiziune şi că mulţi nu ştiau să scrie. Credinţa nu are nicio legătură cu educaţia, şi astăzi sunt o mulţime de analfabeţi (din ce în ce mai mulţi) şi chiar mai grav, o şi mai mare mulţime de imbecili cu diplome universitare (este o constatare de angajator, nu o judecată). Mai mult decât atât, este axiomatic faptul că o credinţă puternică în Dumnezeu îl înţelepţeşte pe om, am văzut asta la oameni simpli cu două clase sau la copii fără şcoală, după cum şi faptul că şcoala fără de Dumnezeu produce smintiţi pe bandă rulantă, aşa cum a demonstrat experimentul comunist mult prea repede uitat din păcate.
Să revenim însă la minunile zilelor noastre, zile în care avem toate aceste „daruri”, şi presa şi televiziune şi oameni care ştiu să citească şi să scrie, credinţă nu prea mai avem, probabil că o fi vreo legătură între toate acestea, nu ştiu. În zilele noastre au trăit sfinţi la fel de mari ca cei din vremea apostolică, Sfântul Luca al Crimeei, Sfântul Paisie Aghioritul din Athos, Sfântul Ioan Maximovici din San Francisco, Sfântul Serafim de Sarov, cu toţii mari sfinţi făcători de mari minuni, vindecători de cancere, de orbi, de toate bolile trupeşti şi sufleteşti, sfinţi care au făcut şi învieri din morţi şi duhovniceşti, asemenea lui Hristos şi mai mari decât acelea. Pe toate acestea presa le-a consemnat, trebuie doar să avem bunăvoinţă să ne informăm. Dar să ne uităm şi la sfinţii români, fi ei ei canonizaţi sau nu, despre care există mărturii cu miile, Părintele Cleopa, Părintele Papacioc, Părintele Argatu, Părintele Pârvu, Părintele Arsenie Boca, nu este an în care să nu aflăm din presă mărturii despre minunile săvârşite de ei atât în timpul vieţii lor, dar şi acum după ce au trecut la cele veşnice. Ce probe ne mai trebuie pentru a crede în adevărul scripturii? Doar puţină credinţă, cât un bob de muştar, nimic mai mult. Din păcate, domnule profesor, este evident că nu am credinţă nici cât un bob de muştar, deşi mă lupt să o dobândesc şi nu voi înceta să fac asta, cu ajutorul lui Dumnezeu, până la sfârşitul vieţii mele. Pentru că aceea credinţă despre care vorbeşte Mântuitorul, presupune renunţarea completă şi definitivă la păcat, nu doar conştientizarea existenţei lui Dumnezeu. Să renunţi la păcat înseamnă respectarea legii celei noi, să-i iubeşti pe toţi oamenii ca pe tine însuţi (inclusiv pe duşmanii tăi) şi pe Dumnezeu mai presus de orice (mai presus chiar decât pe copiii proprii), să nu judeci pe nimeni, să faci tot binele pe care poţi să-l faci şi să nu faci nimănui rău. Cine poate face acestea în numele lui Dumnezeu, nu mai are nevoie nici de biserică, nici de sfintele taine săvârşite în aceasta. Acesta este motivul pentru care nu putem face minuni noi cei care doar îl mărturisim pe Dumnezeu, fără să trăim însă în litera legii Lui. Şi pentru că nu putem fi aşa, pentru că suntem slabi şi păcătoşi, Dumnezeu, din dragoste de oameni, a lăsat pe pământ Sfânta Scriptură şi Sfânta Biserică, pentru ca prin acestea oamenii să creadă şi să se mântuiască.
Care este deci rostul nihilismului dumneavoastră, domnule profesor? Ce vreţi să demonstraţi? Şi aşa ajungem la prima temă a articolului, la nihilismul marelui gânditor al secolului XIX Immanuel Kant, precursorul „proorocului” nihilist Nietzche, dar şi la un nivel foarte subtil al părinţilor comunismului Marx şi Engels, pe care Kant i-a influenţat în mod evident.
Gânditorul Kant despre care dumneavoastră afirmaţi „filosoful care, mai limpede poate decât oricare altul, a dovedit în mod incontestabil că argumentele existenţei lui Dumnezeu nu stau în picioare”. La aşa ceva eu nu pot să spun decât: Doamne fereşte! L-am citit şi eu pe Kant, în tinereţe, inclusiv opera sa de căpătâi „Critica raţiunii pure” şi recunosc că m-a fermecat şi pe mine pe vremea când mă găseam sub influenţa şcolii ateiste din perioada comunistă. Mi se părea şi mie fermecător faptul că pot fi „propriul meu stăpân şi legiuitor”, dar cel puţin aveam scuza faptului că nici dus la biserică nu prea eram pe vremea aia, nici prea multă minte nu aveam. Dumneavoastră, domnule profesor, nu aveţi niciuna din scuzele acestea, cu tot respectul. Mai scrieţi dumneavoastră că explicaţia licenţei referitoare la propriul stăpân şi legiuitor se referă, aşa cum ne-o explica Kant, la faptul că „dacă trebuie să dobândească de la alţii cele necesare traiului, el (cetăţeanul) o face doar înstrăinând ceea ce e al lui şi nu dând altora permisiunea de a face uz de puterile lor”. Câtă naivitate trebuie să ai ca să crezi că noi oamenii, ca şi creaţie a lui Dumnezeu, am putea avea ceva ce este al nostru, fără ca acel ceva să nu ne fie dăruit de creatorul nostru? Şi atunci, dacă folosim nişte daruri lăsate nouă de Dumnezeu, cum să avem orgoliul să credem că putem fi proprii noştri stăpâni şi legiuitori? Nu-l bănuiesc desigur de asemenea naivitate sau neştiinţă pe marele gânditor Kant, care a urmat fără să le termine, din cauza morţii premature a tatălui său, cursurile Şcolii de Teologie din cadrul Universităţii din Konigsberg. Poate că frustrarea determinată de acest fapt l-a împins să se războiască cu un Dumnezeu pe care în mod evident l-a căutat în toată opera sa, fără ca să reuşească să-l găsească, dar nici să-i demonstreze inexistenţa nu a reuşit, cum greşit concluzionaţi domnule profesor.
Pentru că nici Kant, nici Darwin, nici Nietzche, indiferent cât ar fi fost de subtili, de învăţaţi şi de elocvenţi, nu pot dovedi că Dumnezeu nu există. Argumentele lor pot fi foarte subtile, dar cu cât mai subtile, cu atât mai subţiri. Niciun om înzestrat cu raţiune nu se poate opune Adevărului existenţei lui Dumnezeu decât din răutate sau din prostie.
Şi aşa ajungem din nou la tema pârţului lui Ţutea, care atunci când a spus despre Kant că nu este om, nu se referea nicidecum la faptul că nu ar fi om conform explicaţiei din DEX (fiinţă socială înzestrată cu gândire, limbaj….), ci la faptul că nu este om ca şi creaţie a lui Dumnezeu, situaţie în care în mod evident Badea Gheorghe care se sincronizează cu clopotele de la biserică e laureat al premiului Nobel pe lângă Kant, adică Badea Gheorghe este om al lui Dumnezeu, în vreme ce Kant nu este.
Cu mult înainte să existe DEX-ul, a existat Sfânta Scriptură în care scrie ce este omul „Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”
Desigur că oameni se consideră şi cei care cred că se trag din maimuţă (foarte hilar, nu?), adică au poziţie bipedă, darul vorbirii, al gândirii, ştiu să scrie şi să folosească furculiţa şi cuţitul. Dacă despre această accepţiune de om vorbiţi dumneavoastră domnule profesor, atunci şi Kant a fost şi el tot om. Şi Nietzche şi Darwin şi Lenin şi Hitler şi Stalin (absolvent de seminar teologic) şi Pol Pot. ToŢi aceşti “oameni” au un singur punct comun, cu toţii au negat existenţa lui Dumnezeu.
Cu mintea mea puţină şi eu mi-aş dori să avem sfinţi care să vindece toate bolile din lume, să-i învie pe toţi cei dragi nouă şi să ne ferească de războaie, secetă şi inundaţii. Dar tot cu mintea mea puţină mă întreb dacă ar fi cu adevărat de folos aşa ceva? De ce nu dă Dumnezeu nici măcar sfinţilor darul de a-i vindeca pe toţi cei aflaţi în boală sau în suferinţe, va rămâne o taină a lui Dumnezeu. Poate pentru că omul se îndreaptă mai lesne spre Dumnezeu doar atunci când se află în nevoi sau suferinţă, eu nu ştiu. Ştiu însă cu siguranţă că puţini dintre cei care au tot ce îşi doresc pe plan material sau din punctul de vedere al sănătăţii îl mai doresc şi pe Dumnezeu, gândiţi-vă dumneavoastră la toţi oamenii bogaţi pe care îi cunoaşteţi şi îmi veţi da dreptate. Câti dintre ei sunt şi fericiţi?
În final vă mărturisesc că am „sărit” să răspund la articolele dumneavoastră, nu pentru că aş fi vreun credincios aşa cum s-ar cuveni sau, Doamne fereşte, ca un atac la persoana dumneavoastră, pentru care mi-am exprimat respectul real şi nedisimulat, ci pentru că citindu-i şi eu pe cei pe care dumneavoastră îi admiraţi şi văzând care sunt efectele devastatoare ale nihilismului lor în societatea modernă, m-am simţit obligat să aduc o contrapondere a acestor idei pe care eu le consider periculoase pentru sănătatea morală a urbei noastre. Mai departe este treaba cititorilor să decidă, cine are ochi să citească, cine are minte să înţeleagă. O să închei tot cu un citat din Sfântul Ioan Gură de Aur, care îmi este foarte drag pentru stilul lui popular: „Trebuie să ştii că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru; adu-ţi aminte de fariseul şi vameşul din evanghelie.”

You may also like...

Leave a Reply