Protecţia mediului

Mircea Ordean este un alpinist și un împătimit al Bucegilor. I-a cunoscut pe toți pionierii cățărării din România, de la Nicolae Baticu și până la Emilian Cristea. Între 1985 și 1992 a scris o carte intitulată „Sus la munte, la izvor”, pe care din diverse motive nu a publicat-o niciodată. Cu acceptul autorului, publicăm pasaje din această carte interesantă. Și poate, citind, vreun iubitor al muntelui va considera că a venit și vremea publicării în volum.
De fapt, în această perioadă, spre disperarea unui Mihai Haret, nu se face nimic pentru ocrotirea naturii. Ciobanii culeg floare de colţi cu sacul, pentru a o vinde în gară la Sinaia ori în alte locuri*1. Pentru a-şi procura fonduri, subcomisia de turism din F.S.S.R. comercializează şi ea, la meciul de fotbal Slavia-Juventus, flori de colţi în valoare de 1085 lei, cu intenţia de a repeta acţiunea. Tot acum, constructorii Monumentului Eroilor stîrpesc realmente Floarea din Şaua Mare a Caraimanului (cu menţiunea că la distrugerea barăcilor lăsate de aceşti muncitori decisiv a fost aportul turiştilor…). Leontopodium Alpinum a fost culeasă şi din zonele de abrupt, de către alpiniştii epocii, unii alcătuind din zeci de exemplare iniţialele asociaţiei din care făceau parte. Raritate în Bucegi, în Carpaţi în general, a devenit şi capra neagră. Vînată fără cruţare, numărul acestor animale s-a împuţinat alarmant, iubitorul de natură socotindu-se norocos dacă zărea vreunul în cursul unei ture de abrupt. Toate aceste acţiuni devastatoare au fost stăvilite doar în parte prin promulgarea în 1930 a Legii monumentelor naturii.

TURING CLUBUL ROMÂNIEI

Hanul Drumeţilor

Între bucureştenii rămaşi în capitala ocupată de inamic la 1916-18 se aflau şi iubitori ai muntelui, statornici excursionişti în alte vremuri dar nevoiţi în noile condiţii să-şi limiteze drastic aria călătoriilor. Astfel, un grup avînd între componenţi pe publicistul Emanoil Bucuţa organiza în acea perioadă şezători, unde, alături de reconfortante aduceri aminte, se punea la cale viitorul turismului românesc. La o astfel de întîlnire s-a aşezat într-o seară a anului 1917 şi scriitoarea Bucura Dumbravă*2. Pe numele ei real Fanny Seculici, Bucura Dumbravă s-a născut la Bratislava, emigrînd în România împreună cu familia*3 pe cînd avea cinci ani. În apropierea munţilor, Fanny a simţit nevoia să le colinde întinsurile, într-o vreme cînd coborîrea ei şi a unei prietene în Rucăr (conduse de o călăuză) a provocat senzaţie în rîndul localnicilor. A colindat mai multe masive montane din ţară, fermecată fiind îndeosebi de Retezat, Făgăraş şi Bucegi (“În Bucegi nu ştiu care munte mi-e mai drag…”, dar pare să fi iubit însă cel mai mult zona Peşterii Ialomiţei). A făcut parte dintre primii “boieri” care s-au încumetat să pătrundă în abruptul prahovean; împreună cu una din nelipsitele ei prietene (şi sub conducerea unui ghid de talia lui Gheorghe al Sandei), Bucura Dumbravă a urcat înainte de 1914 văile Albă, “Gălbinelului”, Mălinului*4, Morarului, probabil şi altele. Îndrăzneţe drumuri pentru acele vremuri a întreprins şi iarna*5. Prezenţa Bucurei Dumbravă alături de “drumeţi” (cum îşi spuneau cei din grupul lui E. Bucuţa*6) le-a animat întrunirile, contribuind la atragerea în cerc şi a altor turişti. Între aceştia s-a aflat şi Mihai Gold- Haret*7. Experienţa în materie de organizare turistică a “Drumeţilor” era destul de redusă. Marea lor majoritate nu făcuseră parte din vreo formaţiune românească de profil1, mulţumindu-se să cotizeze la grupări străine.

1 “În ceea ce îi priveşte pe ciobani îi consider o adevărată nenorocire a munţilor, prin rolul de adevăraţi vandali pe care-l îndeplinesc cu o criminală inconştienţă.” (Dan Rădulescu, în al treilea anuar al Bucegilor)
2 Bucura Dumbravă a scris romanele Haiducul şi Pandurul, alături de Mama lui Ştefan cel Mare şi Sarea norodului. În 1917-1921 îi întîlnim semnătura în ziarul Lumina, apoi, sporadic, în Viaţa Romînească, Ideea Europeană şi Convorbiri Literare.
3 Carol I, “dacă a avut nevoie să se consulte cu cineva, a făcut-o la începutul domniei lui cu tatăl său, iar mai apoi cu Iuliu Seculicz, un slovac supus austriac, şi Basset…” (Ion Bulei, Arcul aşteptării, 1981). La începutul secolului, la Sinaia exista o vilă Seculicz, iar între cei cărora I.L. Caragiale le trimitea, în vara anului 1905, salutări de la Berlin, se aflau şi “Fanny Szeculics (,) M-me Szeculics şi d-l” (cf. Ş. Cioculescu, Caragialiana, 1977.)
4 “Valea Mălinului am urcat-o într-o zi pe dibuite împreună cu o prietenă şi doi oameni harnici dar care nu mai fuseseră nici ei vreodată pe acolo. Instinctul topografic al ţăranului născut la munte e însă foarte sigur. Mi-aduc aminte de conversaţia ce se repeta din zece în zece minute între una din noi şi omul care urca în frunte: Gheorghe, ce se vede? Mai merge înainte? Pînă unde se vede, e bine, domnişoară… Dar nu ştiu cum o fi înainte… La zece seara [eram] în vîrful Coştilei…” (Cartea munţilor, ed. a II-a, Cap. Stîncile )
5 Excursie Peştera–”muntele Jepi” (poteca Schiel)–Buşteni, cu Elena Romniceanu şi patru porteuri, la 10 decembrie1912 (cf. Bucegii din Buşteni nr. 36).
6 Nu este clar cine a propus întîi acest apelativ. Mihai Haret scrie în acest sens: “Am cunoscut pe Bucura Dumbravă la Bucureşti, în anii ocupaţiei, cînd îi plăcea să ia parte la reuniunile unui mic cerc denumit de mine Drumeţii…” (Boabe de Grîu, aici şi în continuare nr. martie 1930), contrazis fiind însă de E. Bucuţa: “Aveam încă […] de la 1909 sau 1910, un mic cerc de prieteni […] Ne ziceam drumeţi […] Făceam sub ocupaţia germană […] mici şezători pentru noi. La una din aceste şezători s-a aşezat într-o seară şi Bucura Dumbravă” (Al doilea anuar al Bucegilor).
7 Apropierea dintre Bucura Dumbravă şi Mihai Gold-Haret a fost probabil facilitată de soţia acestuia din urmă, Suzanne, pentru care Bucura nutrea simpatie.

You may also like...

Leave a Reply