Repartiţia

În 1985, m-am prezentat, conform repartiţiei guvernamentale, la Băicoi – Ţintea, pentru a prelua postul de profesor de matematică la şcoala generală de acolo. Băicoi era localitatea cea mai apropiată de Sinaia din lista posturilor scoase la repartiţie în anul acela. Băicoi… Ţintea – mă gândeam. Ce-o mai fi şi asta? Un sat, cu oameni înapoiaţi, cu vreo şcoală dărăpănată, unde lumea nu a auzit nici de Segovia, nici de Ken Kesey, unde nu găseşti nici bere străină, nici ţigări… Când m-am dus, nici vorbă de şcoală dărăpănată. O clădire micuţă, înconjurată de brazi, cu o curte mare şi betonată în spate. Bineînţeles că nu era nimeni acolo, nimerisem exact în ziua în care toată lumea era la nu ştiu ce “consfătuiri”. Aşa că am stat pe treptele unei clădiri care se numea “Bibliotecă” şi am privit şcoala. Îmi spuneam că acolo o să-mi petrec următorii ani, că s-ar putea să fie frumos, că poate o să scot olimpici etc. Şi îmi mai spuneam că toţi înapoiaţii ăia de baicoieni or să se uite la mine că la un semizeu, că doar veneam de la Bucureşti, iar ei nu erau decât nişte simpli lucrători cu sapa şi cu hârleţul etc. Asta era, aşa mă vedeam pe-atunci. Nici nu-mi imaginam cum o să mă înghită încet-încet lumea aia, a lucrătorilor cu sapa, cum o să mă dezlipesc tot mai mult de cercurile studenţeşti, de mediile boeme, de berăriile unde se discuta filosofie, de filmele lui Fellini văzute la Cinematecă după nopţi de stat la coadă pentru bilete, de casele vechi, cu holuri mirosind indescriptibil a scrinuri prăfuite, a fotolii îmbrăcate în piele de Cordoba şi a cotoare de cărţi legate manual în timpuri străvechi. La un moment dat a apărut o femeie cu basma, care – aveam să aflu mai târziu – era bibliotecara. M-a întrebat ce e cu mine şi i-am zis “Sunt noul profesor”. Îmi şi imaginam cum o să îi stea respiraţia la auzul acestei rostiri. Când colo, m-a întrebat: “Profesor de ce materie?” Oh, ce lovitură am primit! Aşadar nu eram eu Zeus Olimpianul, care poposise, într-un hatâr făcut baicoienilor, la şcoala din Ţintea. Eram un profesor de o materie, printre alţi profesori, de alte materii.  “De matematică”, am zis, sperând că poate asta o va face pe tipa cu basma să rămână mută de admiraţie. Da’ de unde! “Aha!”, a zis. Atât, “Aha!”. Aveam să mai întâlnesc acest “Aha” peste mulţi ani, când l-am auzit rostit de nimeni altul decât de filosoful Liiceanu, cu singura diferenţa că el îl condensase la maximum, adresându-mi-l sub forma atotcuprinzătoare “A!”. Prin urmare, a trebuit să accept încă înainte de a păşi pentru întâia oară în şcoala Ţintea că pentru oamenii de acolo, apariţia mea nu reprezenta mare lucru. Aşa că am plecat către Sinaia şi tot drumul am cugetat la diferenţele dintre realitate şi aşteptările omului. (Raul Sebastian BAZ)

You may also like...

Leave a Reply