CASTELUL PELEŞ

continuare din ediția trecută
VIII. Sala de muzică. Biblioteca şi cabinetul Regelui. Teatrul.

Sala de muzică care e de pe acum istorică prin seratele muzicale şi literare pe care le-a dat Carmen Sylva, are, cu ferestrele ei cu vitraliuri, cu orgă, înfăţişarea unei capele. Şi nu e la drept vorbind un adevărat sanctuar de artă? 0 harpă, două piane cu coadă şi alte instrumente de muzică o mobilează şi o împodobesc. Pe mese operele imprimate or manuscrise ale Carmen Sylvei. Colea, pe o strană de forma «renaşterei», cărţi vechi bisericeşti; dincolo pe fotolii şi mescioare, caiete de muzică, partiţiuni de ale maeştrilor vechi şi moderni, sonate clasice, himnuri religioase, cântece populare — precum şi poemele Reginei rapsodiate de compozitorul lin Bale, August Bungert. Toate lucrurile din sala aceasta vorbesc de zina cu coroană care îi e sufletul, de nobila proiectoare a artelor şi literelor; panourile de pe pereţi reproduc motive luate din operele sale, afară de unul care e o alegorie pusă în evidenţă dedesubtul orgii în locul de onoare şi care înfăţişază pe Muza venerată în acest loc, Muzica stând pe tron cu lira în mână, cu doi amoraşi alături: unul cântă şi altul ascultă. Celelalte pânze de primprejur formează un ciclu de zece compoziţii, datorite toate penelului D-rei Dora Hitz, o artistă tânără care s’a bucurat mai mulţi ani de protecţia Suveranei. Din sala de muzică treci printr’un coridor în biblioteca şi cabinetul Regelui. În acest coridor se află, în afară de nişte studii prea frumoase de Tiepolo, potretul Reginei foarte familiar ducându’şi fetiţa în cârcă. Se mai află şi actul de fundaţie al castelului Peleş de care am vorbit mai sus, iscălit de toţi oamenii de Stat cari au lucrat cu Suveranul la crearea României moderne. Să trecem în biblioteci şi în cabinetul de lucru al Regelui, amândouă cu un stil foarte curat şi, cu toată bogăţia decorului, cu o înfăţişare mai gravă, mulţumită vitraliurilor, lemnăriei închise şi mobilei cu culori închise. Biblioteca, cu toate că ştiu, e mare ca cea de la palatul din Bucureşti, e tot aşa de bine aşezată. În mijloc o masă mare frumoasă, şi în stare să ţie cărţile în folii cele mai mari, primeşte lumina printr’o fereastră lângă care ţine cât toată partea aceea a odăii. Celelalte galerii sunt garnisite cu rafturi. La capul de sus al bibliotecei treci pe o scară în formă de spirală ascunsă într’un colţ. Cărţile cele frumoase aşezate pe mescioare formează prin varietatea legăturilor lor un decor încântător şi poţi cunoaşte îndată după mărimi, după legătură, de ce tratează fiecare: colea cărţi de istorie, dincoace cărţi de artă; pe raftul de colo sunt numai memorii şi monografii; pe celalalte opere literare or raporturi oficiale. Cabinetul, care e mai mare decât biblioteca, e şi el un loc de retragere şi un sanctuar. El slujeşte şi de cabinet de primire, şi în el dă Regele audienţe. Când vezi apartamentul regal, stai şi te întrebi dacă stăpânul nu e vreun diplomat, or om de litere, om de gust şi pasionat după artă. Un lucru însă este sigur, şi anume că odaia aceasta cu înfăţişarea ei bogată şi severă poartă pecetea unui om care îşi vede de datorie, care a luat în serios ce numea Ludovic XIV: «meşteşugul de Rege» şi ce numeşte Bossuet: «o misiune providenţială».
Toţi cari au avut onoarea să pătrundă şi să fie primiţi de Regele Carol au rămas uimiţi când s’au văzut în faţa unui om care la început nu te izbeşte decât cu desăvârşita sa distincţie. Nu are nimic din aparatul teatral şi fastul convenţional care impune lumei vulgare. Statura Regelui e mijlocie, ţinuta sa e rezervată, gestul sobru. Natură prea dreaptă şi prea sinceră care nu caută să amăgească privirile or să surprindă inimele cu aparenţe zadarnice, monarhul, care ştie că e un personagiu în istorie, nu vrea să arate aceasta altfel decât numai prin amabilitatea Sa. Şi fără îndoială că numai gândindu-se la soţul său, a scris Carmen Sylva cugetarea aceasta care îl descrie în două rânduri: «Ca să fii mare trebue ca persoana să’ţi piară sub opere». Observaţia aceasta e aşa de adevărată pentru Regele Carol, încât se vede îndată că e omul sarcinei ce şi-a luat. La dânsul, într’adevăr nu e nici o nepotrivire între corp şi inimă, între aparenţa exterioară şi caracterul intim. Meritele Regelui Carol, cu toate că se ascund sub haina modestiei, se văd în persoana sa, până şi în îmbrăcăminte şi cine cunoaşte moralul după fizic, îl va descoperi îndată. Într’adevăr, orice artist poate citi pe figura sa regulată cu nasul acvilin de rasă veche, fineţă şi energie. Ochii săi a căror expresie particulară nici un pictor n’a putut’o da până azi, sunt şi cercetători şi pătrunzători în acelaş timp, şi mişcători ca şi cugetarea însăşi, par neîncetat preocupaţi să vază cestiunile pe toate feţele, şi nu se fixează decât în minutul hotărârei. Iacă un portret al Regelui Carol făcut de Pierre Loti într’o notiţă celebră asupra Carmen Sylvei: «Şi de oarece i-am pronunţat numele, să’mi fie îngăduit să zic câteva cuvinte despre înfăţişarea sa binevoitoare şi gravă în acelaşi timp. Trăsături de o regularitate şi de o fineţă mare încadrate într’o barbă foarte neagră. Pe frunte, o cută de cugetare foarte adâncă, poate de preocupări, care întunecă de obiceiu figura, dar zâmbetul îi luminează tot, un zâmbet bun şi atrăgător ca al Reginei. Atâta simplicitate distinsă şi atâta natural în maiestatea regală!… Şi cu oaspeţii are o curtenire desăvârşită».
Regele Carol care acum e de cincizeci de ani, adică a atins completa dezvoltare a personalităţii sale, a ajuns foarte de tânăr la echilibrul spiritului şi al inimei, al voinţei şi al puterei care a făcut din el de la începutul domniei, un suveran model, stăpân pe sine, astfel încât nici o pasiune nu l-a tulburat vreodată. Această
remarcabilă stăpânire de sine e şi darul naturii, dar şi rezultatul unei educaţii solide şi al unei vieţei lungi de sforţări; şi mulţumită acestei stăpâniri de sine domneşte de douăzeci şi cinci de ani asupra oamenilor şi lucrurilor din România. E un fel de Marcu Aureliu modern, cu virtuţile sale de om şi de suveran, cu iubirea pentru ţară care îl călăuzeşte, şi cu credinţa neclintită în misiunea sa. El nu s’a supus decât glasului datoriei şi judecatei şi numai după ce a cumpănit bine lucrurile a făcut ce a crezut de cuviinţă. Şi fiind tot atât de curagios în concepţiuni pe cât de dibaciu în executare a izbutit prin diplomaţie adevărată şi perseverenţă fără şovăire să facă ceea ce nimeni nu credea din Provinciile Danubiene, atâta vreme călcate în picioare de puternicii lor vecini, atâta vreme sfâşiate de neînţelegerile dinăuntru, un regat unit şi neatârnat, astfel încât a mai adăogat un Stat nou în concertul european. S’a urcat pe tron la vârstă de douăzeci şi şase de ani şi câtă înţelepciune a trebuit să desfăşoare spre a domina furtunile partidelor! Ce bărbăţie i-a trebuit ca să ducă armata tânără la victoriile de la Griviţa şi de la Plevna! Ce tact delicat „Spre a asigura într’o criză de mai de curând, onoarea Coroanei! Ce băgare de seamă în fiece clipă spre a ridica noul regat român, fundat de «1, din progres în progres, la demnitatea unui stat modern”.
«Carol e fire nobilă, scrie Regina într’o scrisoare confidenţială către muma sa, Prinţesa de Wied. Eu îl compar cu Wilhelm de Orange. Experienţele cele mai triste nu’l clintesc, îi întăresc şi mai mult sângele rece şi echilibrul facultăţilor. Când are niscai dovezi de vreo nerecunoştinţă josnică, dă din umeri şi iartă. Puţin îi pasă că nu e judecat cum merită. Când n’o mai fi o să’i zică: „Carol înţeleptul”. Acesta este titlul istoric pe care îl merită monarhul care cu corectitudinea sa nestrâmutată în orice împrejurare a ştiut să’şi facă coroana pentru veci augustă şi glorioasă. Cu toate că Regele Carol a fost de multe ori deziluzionat, şi cu toate că teama de a se înşela în speranţele sale l-a făcut prudent, încercările grele ale vieţii -şi a avut multe – nu i-au înnăsprit inima, ci tot miloasă a rămas. Dar fie că va ajuta pe niscai nenorociţi, or va subvenţiona niscai întreprinderi folositoare, or că ar înălţa biserici şi zidi şcoli, or ar proteja sau funda instituţiuni de înaltă cultură — ca Fundaţiunea universitara Carol I — niciodată nu va face ceva din toate acestea cu pompa şi strălucirea de monarh care vrea să sperie masele. Fiind darnic şi liberal cum trebue, a practicat chiar pe tron preceptul evangelic după care stânga nu trebue să ştie ce face dreapta. Afabil cu fiecare, nesupărăcios, are mult singe rece şi în faţa vrăjmaşului şi în fţa gălăgiei de pe strade. Punctual la lucru cum e şi corect la îmbrăcăminte, el se îmbracă întotdeauna în haine de general român care de altfel îi stau foarte bine.
Dacă zilele nu i-ar fi regulate ca ale unui militar, n’ar avea vreme să urmeze mişcarea contemporană şi în acelaşi timp să fie neîncetat bine informat asupra oamenilor şi a lucrurilor regatului său, să facă tot ce are de făcut: audienţe, să studieze proiecte de legi, să iscălească decrete, să examineze raporturi, să citească petiţii, să scrie scrisori. Când te gândeşti că îşi îndeplineşte sarcina în chipul cel mai conştiincios, vezi că nu e uşor să fi rege, şi chiar rege constituţional, cum cred unii, şi că un rege are datoria cea mai completă, numai să ştie să aprofundeze orice chestiune spre a o dezlega în cunoştinţă de cauză ca să se poată pronunţa în ultimă instanţă ca suprem consilier şi suprem arbitru al soartei unui popor. Tot în catul acesta al castelului se mai află şi un teatru mic care e un fel de compliment al sălei de muzică. În total sunt în el o sută de locuri. Decaţoria veselă, şi foarte graţioasă, e vrednică de serbările spiritului pentru care e hotărâtă, şi e făcută de D-nii G. şi E. Klint şi Th. Matsch, artişti care şi-au făcut în urmă un mare nume cu picturile ce au executat la Muzeul de Bele Arte şi la teatrul Burg din Viena. Sunt mai cu seamă două panouri foarte drăgălaşe pe care se văd nişte fete tinere de tot, culegând flori de primăvară. Scena e foarte bine făcută. Pe acest teatru s’a jucat în anii din urmă cele mai fine comedii ale teatrului francez şi german, precum şi mai multe bucăţi inedite improvizate cu mare vervă or cu mult patetic de Carmen Sylva.

IX. Apartamentele etagiului de sus. Cabinetul Reginei Elisaveta

Din rândul de jos te sui la catul de sus printr’o scară, cu un stil foarte nobil. Pereţii sunt acoperiţi cu arme pe d’asupra cărora sunt nişte capete minunate de cerbi. Pe scări treci pe lângă două statui de lemn sculptat, reprezentând una pe Eitel Frederic I, conte de Hohenzollern, mort la Pavia în 1525; cealaltă pe Iost-Nicolae, întemeietorul castelului de Hohenzollern, al cărui model îl ţine în mână în felul icoanelor celor vechi. Sus la parmaclâc sunt nişte pitici cari ţin în mâini lămpi electrice. Întocmirea coridorului de sus, unde ajungem, este tot ca al celui de jos cu deosebire că locul scărei de onoare este ocupat de o bibliotecă în care oaspeţii castelului vor găsi alături de capelele de opere ale literaturei universale, toate publicaţiunile cele mai frumoase şi mai instructive din timpul nostru. Mesele aşteaptă pe cititorii doritori de a lua notiţe şi fotoliurile pe cititoarele mai leneşe. Dar să trecem în apartamentul în care dă acest coridor. Întâi întâlnim pe cele hotărâte pentru oaspeţii de distincţiune şi mobilate, în cinstea lor, cu un lux particular. Aci, în şirul de odăi şi saloane care dau înspre vale, au locuit împărăteasa Austriei, Arhiducele Albert, Arhiducele Rudolf şi Arhiducesa Ştefania, Ducele de Nassau, Principele de Galles, Regina Suediei, Principesa, mama Regelui, Principtle Leopold, fratele său, şi multe personagii înalte. Printre pânzele de artişti mari ce au putut admira acolo, trebue să cităm peizaje de Ruysdael, de Hohhema, de Van Brenghel, de Karl Dujardin, scene ţărăneşti sau populare de Teniers, alegorii de Prudhom şi de David, scene religioase de Van Dyck, şi de Dominicanul, de Rembrandt şi de Greco. În acest cat sunt şi apartamentele private ale Suveranilor. Dar să ajungem la cea mai cunoscută din camerile acestui cat, la cabinetul Reginei, despre care revistele ilustrate au dat, pe întrecute, gravuri şi pe care mai mulţi oameni de litere ni le-au şi descris. Pe cât e de cumpătat în culori cabinetul Regelui, aproape sever la vedere, pe atât de bogat e cabinetul Reginei în stofe cu culori schimbăcioase, în tapeturi frumoase, în draperii de pluş şi de atlaz. După această poemă colorată de mătăsuri şi de catifele, poţi cunoaşte pe poeta cu imaginaţia înfocată şi pitorescă. Înainte de a intra în odaia principală dai de o bibliotecă mică, strâmtă ca o chilie de mănăstire; acolo, la fereastră, în faţa unei «Bătăi cu biciul a lui Christ», de Alonzo Cano, —care poate că este capul de operă al galeriei ragale — şi lângă o graţioasă compoziţiune a lui Dominicano, a petrecut Carmen Sylva singură ceasuri întregi pictând, cugetând şi scriind. În cabinet însă, îi place să lucreze înconjurată de domnişoarele sale de onoare, a învăţaţilor şi a artiştilor cari locuiesc la cartel. „Nevoia de a mă vedea împresurată de inteligenţe care lucrează, este una din originalităţile mele”, scrie dânsa mamei sale. „Convorbirea între patru ochi îmi e nesuferită; prezenţa a trei persoane îmi pare trebuincioasă. De aceea şi uşile mele stau deschise, pentru ca cei de aci să se simţă liberi de a pătrunde la mine în orice ceas. Aceasta umple în parte golul ce’i lasă în viaţa mea lipsa de copii. Numai dimineaţa lucrez sigură. Îmi pui în gând să lucrez atât pe zi, şi când isprăvesc dau voie orcui să mă supere, începând cu grijele gospodăriei şi cu lista de mâncare a majordomului. Mi se întâmplă adesea să fiu ţinută de vizitatori de la zece de dimineaţă până la şapte seara. Regelui îi place să mă găsească în odăile mele, cum poate să scape câte o clipă de treburi, de aceea nu es mai deloc. Atâtea cestiuni şi aţâţi oameni îl reclamă, încât trebue să căutăm să ne folosim de rarele momente de intimitate pe care ni le lasă. Ceea ce Regina binevoieşte să ne istorisească despre întrebuinţarea zilelor sale a fost întărit de o sută de ori prin istorisirile oaspeţilor pe cari i-a primit. Viitorii biografi ai Carmen Sylvei vor citi mai ales o pagină de Pierre Loti, care îmi pare a şi avea locul şi în această notiţă: „Din tot castelul Sinaiei, care pare a fi în mijlocul pădurei mari, o vedenie de artist realizată prin puterea vr’unui toiag fermecat, nimic nu mi-a rămas mai bine întipărit în minte decât cabinetul Reginei; înainte’mi se înfăţişază într’un chip nehotărât galeriile lungi cu stofe grele, cu panopliile de arme rare, scările pe care se urcau şi coborau damele de onoare, ofiţerii, lacheii, sălile în stilul «renaşterei» care’ţi amintesc Luvrul, – un Luvru locuit pe timpul regilor – sala de muzică, priincioasă visărilor, înaltă şi întunecoasă, cu vitraliuri minunate, unde era orga cea mare la care cânta Regina seara; dar văd, ca acum, într’un chip desăvârşit, apartamentul în care Majestatea Sa binevoia să mă îngăduie să stau lângă cavaletul sau masa sa de lucru.“
«Când îţi era îngăduit să intri acolo părea că pătrunzi într’o înaltă regiune de pace şi linişte sufletească, unde atâţea oameni şi lucruri nu mai aveau puterea să ajungă. Şi acolo îmi place întotdeauna mai mult să’mi înfăţişez în gând pe Regina al cărui oaspete am fost. Când umbla Ea prin cabinet, albeaţa costumului i se deosebea tare din coloarea închisă a stofelor şi din lucrările de lemnărie rare săpate în desenul mic de tot de către o mulţime de sculptori. Când sta jos de lucra, vedeam, din locul pe care ea mi’l dăduse în ziua dintâi şi unde stăm de obicei, faţa şi vălul său detaşându-se dintr’o pânză de Delacroix, Punerea lui Crist în mormânt. Şi întotdeauna fetele în costum oriental care şedeau în jurul său completau tabloul pe care aş fi vrut să’l zugrăvesc. Din când în când aceste domnişoare de onoare, toate foarte deosebite unele de altele prin spiritul şi fizionomia lor, se schimbau; când pleca una, venea alta, înainta fără zgomot pe covor, după ce făcea mai întâi marele salut de curte, apoi veneau de săruta mâna Reginei, – şi uneori se aşeza jos la picioarele ei cu o răsfăţare plină de respect. Şi atunci Regina zicea, cu un zâmbet de mamă, plin de melancolie: «Iacă, fetele mele». Eu cred că ceea ce făcea mai cu deosebire atracţia fără seamă a acestui zîmbet, mai mult decât toate celelalte farmece, crea neasemuita’i bunăvoinţă, neasemuita’i bunătate.
«Şi cât de bine îmi aduc aminte şi de fetele care, drept bună ziuă, îmi întindeau mâna cu o simplitate şi o graţie aşa de adevărată, aşa de sinceră! Când am ajuns la curtea aceasta, m’am mirat când le-am auzit pe toate vorbind franţuzeşte curat despre toate lucrurile inteligente şi noi ca nişte Panziane din sfera cea mai înaltă, poate mai bine decât adevăratele Pariziane de vârsta lor, cu mai multă seriozitate, cu mai puţină banalitate. Simţeai că Regina formase la şcoala ei această răsadniţă a aristocraţiei române a cărei limbă obişnuită e limba franceză.»
Dar cabinetul acesta nu arată numai pe Regină şi pe artistă, ci şi pe mama cu inima zdrobită, căci poţi găsi o mulţime de portrete de ale prinţesei răposate, mici şi mari, atârnate de pereţi sau puse pe masă; şi toate, cu foi moarte sau cu cununi funebre împrejur, întristează măreţul mobilier cu cernirea veşnică care a întunecat pentru totdeauna viaţa regală a Reginei. Ca să sfârşim cu această vizită prin apartamentele castelului, ne mai rămâne să ne suim sus în vârful turlei celei mari, în Trinkstube, cârciumă în felul german, intimă şi lucrată numai în lemn, cum se găseau în vechile lăcaşuri în care le plăcea vechilor cavaleri să se odihnească de luptele feodale jucând partide care nu se mai sfârşi, cu vase mari de băut, pline până sus lângă dânşii. Cu decoraţiunea sa pitorească, cu năstrapele sale mari şi oalele sale de pământ înşirate la rând pe poliţa de sub tavan, cu devizele sale în litere gotice, cu vechia’i sobă de faianţă verde, această cameră are mult caracter. De la ferestrele şi din balconul circular în care dă, te bucuri de o vedere măreaţă peste munţi şi văi. Şi deoarece s’au făcut odăi şi subt acoperiş, sunt în castel mai multe apartamente şi mai mult loc de cum ar crede cineva judecând după mărimea sa, căci nu numai că poate fi găzduit cu înlesnire tot personalul curţii, dar mai pot fi găzduiţi şi oaspeţi numeroşi. Astfel este astăzi aspectul deosebitelor apartamente ale castelului Peleş. Desigur că se vor mai înfrumuseţa cu timpul; dar chiar de azi ele oferă această mulţumire cu totul deosebită de a uni perfecţiunile cele mai rafinate ale civilizaţiei noastre cu farmecele artistice ale epocelor vechi, împreunând într’un chip norocit ceea ce ştiinţa poate să înlesnească mai plăcut vieţei, cu ceea ce arta îi poate da ca farmec şi frumuseţe.
va urma

You may also like...

Leave a Reply