CASTELUL PELEŞ

castelul peles

continuare din ediția trecută

X. Lemnării şi vitraliuri. Lumina electrică

Castelul Peleş a fost construit într’o epocă a veacului nostru în care stilul «renaştere» german a fost din nou scos la iveală cu cinste. Acest stil, care era în floare în secolul XVI-lea, a luat o parte din formele şi formulele sale din antichitatea clasică, dar le a învăluit într’o poezie romantică şi le a dat simţimântul cavaleresc al evului mediu. Prin această alianţă fericită, uneşte într’însul graţia contururilor cu farmecele culorii. Formalizmului, clasicismului, i s’au adăugat nişte elemente de fantezie pitorescă şi de poezie seniorială. Pe lângă linia care bucură ochiul, pe lângă coloane, frize, etc., s’au adăugat plăcerile închipuirei care vorbesc spiritului şi inimei. Renaşterea germană cere pe din afară, ca un caracter esenţial, siluete capriţioase, o articulaţie variata de profile, – atâtea particularităţi pe care le admirăm la castelul Peleş -şi cere înăuntru, ca trăsură distinctivă, întrebuinţarea lemnului, neapărat trebuincios pentru a face o adevărată impresie de autenticitate. Dar mai trebuia şi ceva lumină şi veselie. Numai mobilierul cu toate covoarele, draperiile şi bibelourile lui nu ar fi putut face minunea aceasta. Singurul mijloc era vitraliurile colorate, după cum s’a observat încă din veacul al XVI-lea. Numai prin el s’a putut face acordul între tâmplărie şi mobilă, şi la castelul Peleş lucrul acesta a izbutit foarte bine. Regele, cu simţământul său estetic, a recunoscut îndată că geamurile colorate erau un element de neapărată trebuinţă pentru castel. Atunci însărcină institutul F. X. Zettler din Munich să execute geamurăria artistică a castelului. De ar fi pus geamuri mari transparente, lumina ce ar fi adus ar fi fost prea mare în toată clădirea şi ar fi silit privirea să se ducă afară, în loc să stea înăuntru. Într’o odaie în care nu sunt aceste geamuri colorate, farmecul armonios al jumătăţii de întuneric care te face visător şi iradierile colorate, se duc. Mulţumită întrebuinţării universale a vitralurilor multicolore în castel, soarele şi luna au fost, ca să zicem aşa, înrolaţi ca nişţe pictori decorativi veşnici ca să respândească, ca nişte artişti cari pot da efectele cele mai uimitoare în coridoare, în săli şi în odăi, lumina potrivită cu locul, dând întregului într’un chip poetic, o lumină de vis. Nu e castel în lume în care întrebuinţarea vitraliurilor să aibă mai multă unitate şi să fie mai completă. Acest tot de geamuri nu numai că trebue semnalat pentru efectele pitoreşti ce dă arhitecturei castelului, dar şi ca opera de artă. E potrivit cu destinarea deosebitelor localuri pe care le împodobeşte şi constitue un ciclu de icoane ale căror subiecte înfăţişează, prin compoziţiile figurate, prin alegerile expresive, prin simbolurile sugestive, preocupările ideale care umplu inima şi viaţa într’un castel regal. Patruzeci de artişti şi de tehniciani au lucrat în timp de trei ani să execute aceste deosebite motive ale căror subiecte le arătase în parte Regele şi Regina şi ale căror schiţe le-au cercetat cu de-amănuntul. Afară de aceasta toate încadrările acestor geamuri şi ferestre sunt potrivite cu stilul castelului şi sunt de o mare varietate în unitatea lor, mulţumită fericitei combinări de elemente luate din arhitectură, din zoologie, din botanică şi din figura omenească. Motivele personagielor singuratice, or ale celor din grupe sunt după gustul ce domnea pe la sfârşitul evului mediu. Cea mai mare parte din proiecte au fost desemnate în culori de profesorii F. Widmann, Julius Jiirs şi pictorul F. X. Barth. Iacă operele mai de căpetenie. Cum treci de vestibul, te afli pe scara de onoare în faţa celor mai mari Domni ai vechei Românii, Ştefan cel Mare, şi Mihai Viteazul. Ţinuta le e falnică, îmbrăcămintea, în care culoarea albă stă alături de verdele ca smaraldul şi de roşu, e strălucitoare. La dreapta şi la stânga acestor prinţi, se află patru ecumeri cari duc armoriile provinciilor române. În coridoare şi prin galerii, la toate ferestrele, dai peste figuri graţioase de castelane, de perechi tinere care îşi dau flori şi coroane, de vânător – bărbaţi şi femei – cu armele într’o mână şi cu şoimi pe pumni. În coridorul de jos alegoriile înfăţişază ştiinţele şi artele, precum şi puterile morale pe care se întemeiază prosperitatea şi gloria naţiunilor: Credinţa şi Religia, Dreptatea şi Legea, Studiul, Ştiinţa, Pictura şi Sculptura. În sofragerie vitraliurile reprezintă cu o bogăţie de culori care e o sărbătoare pentru ochi, scenele cele mai strălucite şi cele mai însemnate din viata feudală: ici o nuntă, colo o plecare la luptă or la vânat, aiurea un triumf. În geamurile cele mici de sus, tablouri mici din viaţa de familie or icoane epizodice luate din motivul de căpetenie al geamurilor celor mari, compoziţii fermecătoare pe care lumina de afară le face de se vădesc cu o strălucire minunată. La salonul cel mare ferestrele, ale căror geamuri sunt lăsate albe în mijloc ca să lumineze mai mult, au încadrări frumoase care simbolizează, cu cununile de flori şi cu poamele lor, natura veselă, motiv foarte bine ales pentru o sală de serbări. Sus se află cele patru anotimpuri care înfăţişază în acelaşi timp şi cele patru vârste. În biblioteca Regelui e trecutul eroic al familiei Hohenzollern cu locuinţele cele vechi, leagăne ale deosebitelor ramuri ale familiei. În biblioteca Reginei, d’asupra grupelor de copii care simbolizează Poezia şi Ştiinţa, sunt imaginile lui Ulphilas, apostolul creştin al României şi a lui Dante, creatorul poeziei apusului. În cabinetul său se află geniile şi simbolurile picturei şi muzicii, precum şi un şir de subiecte legendare. În apartamentele care slujesc oaspeţilor prinţiari, un şir de armonii care istorisesc descendenţa şi rudenia ilustră a familiilor Regelui şi Reginei. Dar din toate picturile pe geam, din castelul Peleş cele mai adânc simţite şi mai strălucitoare sunt cele care împodobesc sala de muzică. Subiectele sunt luate din poeziile lu Alecsandri şi din cele mai graţioase legende populare ale României. Pe ferestrele colorate se află dar: istoria, natura, poezia, viaţa omenească, artele păcii şi artele războiului, şi aceste reprezintări alcătuesc o lume minunată de idei, de forme şi de culori, vrednice de acest castel feeric. Şi nu e nimic mai fantastic, de altfel, când te gândeşti bine, decât imaginile acestea de pe geam care par a avea ca şi pietrele preţioase o viaţă misterioasă care ia parte la toate fenomenele luminii: parcă ies din umbră când se luminează de ziuă, scânteiază când le izbeşte soarele, se îngălbenesc când seduce, se întunecă de trece vreun nor şi sunt fără viaţă, parcă, noaptea, dacă nu le dă luna reflecte de fantome. Şi iacă de ce am spus că soarele şi luna au fost înrolate spre a împodobi castelul înconjurat de mai înainte de frumuseţile naturei şi îmbogăţit pe urmă cu frumuseţele artei. Dar această slujbă estetică nu o fac soarele şi anul numai înăuntrul clădirei, ci şi pe afară. Ca să înţeleagă cineva lucrul acesta trebue să fi văzut cum se face ziuă d’asupra piscurilor munţilor şi cum luminează razele aurii ale soarelui plăcile de pe învelişul castelului, cum agaţă reflecte de aur de jgheaburi, ce foc aprins dă vitraliurilor proiectând asupra faţadelor umbrele turnuleţelor, ale balcoanelor, ale eşiturilor acoperişului. Şi seara, când soarele care apune împurpurează piscurile, învălueşte castelul într’o atmosferă roşie şi incendiază ferestrele cu lumina lui din urmă, priveliştea e tot atât de uimitoare. Deopotrivă cu poezia aceasta, nu sunt decât poate efectele minunate ce produce luna plină în locul acesta, când îşi răspândeşte lumina albă şi metalică asupra vârfurilor fagilor şi brazilor, când argintează moţul spumos al apei havuzului făcând ca picăturile apei să capete culori de curcubeu. În asemenea nopţi de vară «în care spiritul lumii e în aer», pune Regina de stinge luminile din odaia de muzică şi dă poetice concerte «sub întunecoasa lumină care cade de la stele»; şi cei cari au auzit aceste concerte nu le vor mai uita niciodată. Dar lumina lunei are de concurent, or mai bine de compliment, lumina artificială. Cum se lasă noaptea luminile se aprind pretutindeni înăuntru şi afară din castel, fundul negru al văii se înstelează cu puncte luminoase care strălucesc d’a’lungul aleilor întunecoase şi luminează terasa din faţa castelului. Nu îşi poate cineva închipui, dacă n’a văzut cu ochii, uimirea ce pricinueşte ochiului şi spiritului strălucirea acestui luminat cu totul modern în sânul naturei muntoase, nici castelul luminat a giorno în mijlocul întunecimei pădurilor, mai cu seamă că globurile lămpilor celor mari sunt unele puţin cam roşii şi altele violete, astfel că răspândesc asupra verdeţei o lumină colorată puţin, care învăluie peisajul într’o atmosferă feerică.

XI. Castelurile de odinioară şi castelurile de azi. Caracter distinctiv al Castelului Peleş.

Concluzie.
După ce am descris exteriorul şi interiorul castelului Peleş ne mai rămâne a spune prin ce inovaţiuni şi ce particularităţi merită castelul de la Sinaia un loc deosebit în arhitectura castelelor moderne. El nu trebue comparat cu castelele medievale căci e o locuinţă de plăcere. Nu e la fel nici cu castelele cu turnuri de pe mâlurile Rinului care se ridică ca nişte santinele de piatră cu ochii asupra provinciilor lor, or agăţate ca nişte cuiburi de vulturi, d’asupra drumurilor. Nici cu marile reşedinţe princiare din veacurile din urmă nu trebue pus în paralelă: Versailles, Schonbrunn, St.Gloud, Quirinalul, Windsor, Esciurialul, sunt palate mari, făcute pentru nişte curţi de pe vremurile trecute, pe când curtea era locul de întâlnire general, rezumatul oraşului şi al ţării. Serbările cele mari pe care suveranii regimului cel vechi erau siliţi să le dea, numeroşii oaspeţi pe cari îl ţinea tot anul, au orânduit din arhitectura reşedinţelor şi a parcurilor şi grădinelor care le înconjurau. De acolo vine că faţadele sunt aşa de dezvoltate, simetriile scărilor aşa de pompoase, aleile aşa de lungi şi largi, terasele unde se grămădea mulţimea să vază focurile de artificii de îţi luau ochii or jocurile fantastice de ape, aşa de mari. Dar de atunci s’au schimbat regii ca şi popoarele. Aşadar, modestia de proporţii a castelului de la Sinaia în cumpănă cu reşedinţele de altădată, e foarte naturală. Dar în schimb e destul de mare pe lângă castelele noi de la Miramar, Autun, Babelsberg, Livadia, singurele cu care poate fi comparat. Regele Carol, ca un monarh înţelept în stare să sfârşească cu răbdare ce a început cu îndrăzneală, nu s’a apucat să zidească castele ca cele ale lui Ludovic II al Bavariei spre pildă, care sunt şase lucruri prea măreţe şi nu a putut sfârşi nimic. Regele Carol a început unul, dar l-a isprăvit, şi castelul său care se ridică în mijlocul munţilor care nu primesc uşor cultura, va rămâne, ca un monument de voinţă nestrămutată, de inteligenţă măsurată şi de bun gust. Totul – de la linile cele mari ale faţadelor până la podoaba cea mai neînsemnată dinăuntru – poartă pecetea simţământului convenţiunilor estetice, care e un dar special, astfel că acest castel poate rivaliza în frumuseţe cu castelele cele mai măreţ situate, şi cele mai strălucit înzestrate – cu Miramarde pe ţărmul Adriaticei albastre, cu Neusehwanştein or Berg din Alpii Bavariei, căci cu ele e deopotrivă şi chiar le întrece ca originalitate pitorească prin arhitectura sa articulată, şi mulţumită romantismului măreţ al naturii dimprejur. Spre a conchide, sperăm că vom fi arătat în aceste câteva pagini că regele Carol, când a clădit castelul Peleş, a făcut o operă de suveran şi de artist în acelaşi timp, creând una dintre cele mai frumoase reşedinţe din timpurile moderne, o reşedinţă care e castel prin arhitectură, vilă prin situaţie şi muzeu prin comorile artistice ce conţine.

SFARSIT

You may also like...

Leave a Reply