Despre sfinţii care nu cred în Hristos

Într-o frumoasă intervenție publicată în Ziar de Sinaia, domnul Pavel Georgini își nuanțează pozițiile exprimate în articolele sale anterioare și o face într-un mod care mi se pare inspirat. Felul în care se exprimă și în care pune problemele scoate la lumină o conștiință cu adevărat preocupată de problema credinței, ceea ce este un merit de necontestat al domniei-sale. Voi încerca să lămuresc anumite chestiuni la care se referă dânsul în articolul „De ce am «sărit» fără să fiu întrebat”, pentru că, așa cum am înțeles, polemica declanșată s-a bucurat de un anume interes în rândul cititorilor. Voi începe cu problema mutării munților din loc. Aici, domnul Pavel furnizează un citat din operele Sfântului Ioan Gură de Aur, în care acesta susține că a muta munții e mai puțin decât a învia morții și că dacă cineva poate învia morții, evident că poate muta și munții. Chiar dacă eu am dubii că dintre cele două fapte pomenite una reprezintă mai mult decât cealaltă, voi admite că lucrurile stau așa cum zice sfântul. De ce atunci, oamenii care pot învia morții nu mută și munții din loc? Simplu, ne spune Ioan – nu a fost încă nevoie de așa ceva. Așadar, un argument pragmatic, din care deducem că „nenumărații morți” despre care ni se povestește, au fost înviați fiindcă a fost nevoie. Aici din nou am dubii serioase: în ce a constat „nevoia” să fie înviați „nenumărați morți”? De ce nu au fost înviați toți? Dar nu mai insist, pentru a nu părea cârcotaș. Voi recunoaște că Ioan Gură de Aur a venit cu un argument frumos, cel al utilității. Să facem, așadar, ce e util, să nu ne jucăm cu puterea credinței. De fapt așa a răspuns însuși Hristos, atunci când a fost supus ispitelor în Pustia Carantaniei, diavolul cerându-i să se arunce de pe aripa templului, pentru că Dumnezeu îl va salva: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”.  A doua chestiune este a credibilității poveștilor cu învieri, vindecări miraculoase etc. Spuneam în articolul meu așa: „Aflăm o mulțime de lucruri despre marinari căzuți de pe catarge, despre învierea călătorului omorât de hangiu şi despicat în bucăţi, despre foametea groaznică din ţinutul Lichiei și altele asemănătoare, care, pentru mine, au un singur punct comun relevant: s-au petrecut pe vremea când nu exista nici presă, nici televiziune, mai nimeni nu știa să scrie și aproape toată lumea credea că șarpele se hrănește cu țărână, cum scrie în Carte (Facerea, 3.14).” La care domnul Pavel îmi răspunde: „este incorect să trageţi concluzia că minunile Sfântului Nicolae sunt nerelevante pentru că pe vremea aia nu exista presă scrisă şi televiziune şi că mulţi nu ştiau să scrie. Credinţa nu are nicio legătură cu educaţia, şi astăzi sunt o mulţime de analfabeţi (din ce în ce mai mulţi) şi chiar mai grav, o şi mai mare mulţime de imbecili cu diplome universitare”. Într-adevăr, credința în existența lui Dumnezeu nu are legătură cu educația, dovadă stând faptul că inclusiv oameni de talia lui Einstein au crezut. Dar credința în baliverne (precum absurditatea că șarpele se hrănește cu țărână) are o foarte mare legătură cu educația. Cu cât omul e mai puțin școlarizat, cu atât va fi înclinat să creadă astfel de enormități. Dar nu aici este esența discuției. Important e altceva: toate minunile despre care ni se spune că s-au petrecut, au avut loc în vremuri când informația se ducea din gură în gură, când oamenii credeau orice li se spunea fără a cere dovezi, cum se întâmplă azi. Să ne închipuim următoarea întâmplare. Într-o dimineață, domnul Pavel Georgini este așteptat pe scările hotelului pe care-l conduce de către unul dintre angajați, care-i spune că a urcat pe munte cu o zi înainte și a văzut un alpinist căzând și zdrobindu-se. Dar imediat, de undeva a apărut un călugăr care alerga pe stânci ca o capră neagră, a ajuns lângă cadavru și l-a înviat. Erau mulți oameni pe munte la ora aia și toți au văzut întâmplarea, dar – zice angajatul – nu cunoștea pe nimeni dintre ei și nu știe nici de unde ar putea fi luați. El însuși nu a făcut poze, nu a filmat și nu știe dacă a luat cineva imagini. Ce va face domnul Pavel într-o asemenea situație? Va considera că ceea ce i-a povestit angajatul este real și va povesti și altora întâmplarea, cerându-le s-o creadă necondiționat? Sau va fi interesat să afle adevărul din mai multe surse, căutând să vadă dacă apar relatări și imagini în presă? Cu siguranță în vremea Sf. Nicolae (sec. III – IV A.D) astfel de povești prindeau imediat și erau crezute de toți neștiutorii de carte. Astăzi, când tot mai mulți oameni au acces la informație și la educație, snoave de felul ăsta nu se mai aud decât prin Rwanda, ceea ce mi se pare edificator. În sfârșit, ajung la un punct foarte important al discuției, cel legat de Kant, despre care eu am spus că este, citez, „filosoful care, mai limpede poate decât oricare altul, a dovedit în mod incontestabil că argumentele existenței lui Dumnezeu nu stau în picioare.” La care domnul Pavel vine cu o replică în stil „țuțist”: „Doamne ferește!”. Pentru că domnia-sa are senzația că traducerea afirmației mele este că filosoful a demonstrat că Dumnezeu nu există, după cum rezultă din următorul paragraf: „Poate că frustrarea determinată de acest fapt l-a împins să se războiască cu un Dumnezeu pe care în mod evident l-a căutat în toată opera sa, fără ca să reuşească să-l găsească, dar nici să-i demonstreze inexistenţa nu a reuşit, cum greşit concluzionaţi domnule profesor.”  Doresc să-l lămuresc pe domnul Pavel care, din câte spune, l-a citit pe Kant, că afirmația mea se referă la cu totul și cu totul altceva. Anume la celebrele argumente cu care teologii și filosofii au încercat să demonstreze existența lui Dumnezeu: argumentul teleologic, argumentul ontologic, argumentul cosmologic etc. Când am spus că filosoful a demonstrat că aceste argumente nu stau în picioare, am spus că ele nu sunt corecte. Adică ele nu reușesc să demonstreze existența lui Dumnezeu, din cauza viciilor de logică. Argumentul cel mai important, despre care s-au scris cărți și tratate, este argumentul ontologic al Sf. Anselm de Canterbury, care zice că există ceva decât nimic mai mare nu poate fi conceput și acela nu poate fi decât Dumnezeu, deci Dumnezeu există. Kant demontează acest argument, dar de aici nu rezultă nicicum că în acest mod el dovedește inexistența lui Dumnezeu, ci doar că argumentul ontologic este construit cu încălcarea logicii. În finalul articolului domnului Pavel conchide: „De ce nu dă Dumnezeu nici măcar sfinţilor darul de a-i vindeca pe toţi cei aflaţi în boală sau în suferinţe, va rămâne o taină a lui Dumnezeu”. Nu este nicio taină, domnule Pavel, explicația este clară și a fost furnizată de însuși Iisus Hristos: acei sfinți nu cred în Hristos! Pentru că „adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face” (Ioan, 14.12).

georgini
Raul Sebastian Baz

You may also like...

Leave a Reply