Povestea incredibilă a tăiatului frunzelor la câini

Un etern activist cultural bănuind că ar putea fi vorba despre persoana domniei sale în foiletoane publicate, o vreme, într-un ziar local, cu toate că publicistul respectiv avertizase, din capul locului, că orice asemănare cu realitatea de zi cu zi este o pură coincidenţă – ar fi zis într-o amiază de vară – jar nu alta – unei colege, cu care se întâlnise întâmplător pe trotuar: „Aş!… Puţin îmi pasă!… Pentru mine contează numai ce afirmă El Supremo!… Scuză-mă, dar să mă tai în patru şi nu ştiu de unde mi-a venit să spun acest cuvânt: El Supremo!… Habar n-am, dar i se potriveşte de minune şefului de dinaintea ăstuia de azi… Ca să fie clar, draga mea, ştii unde mă doare de ce mâzgăleşte acest „coate goale”, ca să citez dintr-un clasic în viaţă?!… Uite, drept aici!… Şi se bătu răsunător cu palma stângă cât lopata lui Stalin peste posteriorul lui dolofan, de femeie ajunsă în luna a noua, cu câteva zile înainte de naştere. „Ca să ştii, bine îi zice şeful meu dintotdeauna: „Tu te pui la mintea lui, un zero barat, un nimeni, un maţe fripte, iar tu – auzi, cum mă îmbărbătează – nu-l lua în seamă… Tratează-l cu flit!… Nu te pune pe inimă rea!… Crezi că întâmplător îi puneam eu pe băieţii din subordine ca să-i dea peste fleancă şi la gioale”. – Dar nu uita, colega, că de nenumărate ori îţi lua apărarea faţă de satrapul de dinaintea lui El Supremo, cum îţi place ţie să-l ridici în slăvi când, de fapt, alţii îi zic şi-acum ba „freză în geam”, ba „minunatul” sau în cel mai fericit caz „Peter O’Toole”, în niciun caz „mâncă varză”. – Nu-mi pasă!… Nenorocitu’, din cauza lui nu puteam şi noi să mai… ( şi făcu un gest cu mâna prin care se înţelegea clar că astfel se rotunjeau veniturile). Bine a făcut El Supremo că i-a dat un şut în fund, îmbrâncindu-l pe uşa din dos a primăriei, scoţându-l afară ca pe o măsea stricată… Cât priveşte că mi-a ţinut parte în faţa nenorocitului ăluia de dinaintea lui El Supremo n-ai pic de dreptate. Ştii doar că ce-a fost a fost, se şterge cu buretele. Ş-apoi nu i-am cerut eu să mă apere. Şi nu uita, te rog, că şi pe tine te-a ajutat El Supremo mai mult chiar decât pe gagicile sale.
– Da, dar a trebuit să joc teatru mai ceva decât Stela Popescu… Dar să n-o mai lungim, unde te duci?
– Să-mi ridic simbria de la bancomat. Şi pe faţa activistului cultural se putea citi o fericire ce îl determina să se considere un om foarte important al urbei, lipsit de griji. Cineva, de pe trotuarul celălalt, îl salută scoţându-şi pălăria: „Să trăiţi, maestre!” În momentul acela avu impresia că nimic nu se poate mişca pe cuprinsul Posomorâtei fără aportul lui substanţial. Fie chiar şi numai cu prezenţa, fără să scoată vreun cuvânt. „Ar trebui să-i propun şefului să se mai ţină un festival al caşului afumat. Ca acela de-acum două săptămâni”. Şi se gândi la putinile pline cu brânză şi cu urdă de oaie umplute cu măiestrie de bacii de pretutindeni pentru cei ce le merită. „Respectele mele dintotdeauna!“ îi întrerupse un alt cetăţean gândul parşiv ce îi străbătea ca un şarpe întregul contur al fiinţei când îşi aducea aminte cât de bine şi de confortabil s-a simţit în urma împrumutării staţiei de radioficare unor lăutari ce alcătuiau formaţia, la mare vogă, „Bătuta pe loc”, aparatură donată de francezi „Centrului de Excelenţă”.
„Ptiu, drace!… Uite-o şi pe Iosefina!…” Şi simţi cum un val de căldură tropicală îi străbătu ca un fulger şira spinării de parcă era conectat la 380. „Ce sâni, ce şolduri, Doamne!; salvează-mă, să nu m-apuce leşinul şi să mă fac de râsul lumii căzând pe trotuar şi zvârcolindu-mă ca un şarpe ieşit şi strivit la drumul mare. Auzii ca prin vis vocea ei cristalină şi limpede de izvor strecurat printre stânci: „Tot acolo, dar la şase şi un sfert!”
– Of!… Şi trase adânc aer în piept. Bine c-a trecut. Sper să nu fi observat cineva scena. Şi îşi „împrăştie” ochii în cele patru puncte cardinale.
– Vă e rău, şefu’? Zice Savistiţa, femeie de serviciu la „Centrul de Excelenţă”, care tocmai se ivi în momentul acela ca din pământ în faţa lui. Sunteţi cam galben, dar, vedeţi dumneavoastră, pe căldura asta…
– Vezi-ţi de drum! Şi – încruntându-se la ea – îţi atrag atenţia pentru ultima oară că ai uitat să faci curat prin closete!
– Dar, şefu’, jur că nu e adevărat! Le-am spălat cu spumă „Vernel Frischer Morgen nr.8”…
– La dracu!… Gura!… Şi se încruntă la ea, de aceasta plecă din faţa lui precum o curcă plouată.
Ajunse, în sfârşit, la bancomatul Raiffeisen Bank. Scoate cardul din portmoneul din piele de viţel pe care i-l făcuse cadou brânzarul din Braşov pe când era şi administratorul pieţii, că de, îl salvase de taxa de tarabă. Îl introduse în aparat. Execută cu nonşalanţă toate operaţiunile necesare, butonând aparatul pentru a primi leafa aferentă lunii iunie, de 30 milioane de lei vechi. Rămase perplex când în loc de suma solicitată i se restituiră numai 5 milioane de lei vechi. Stupefiat, introduse din nou cardul, repetă, dârdâind din toate mădularele, toate operaţiunile de mai înainte şi, la „alte sume”, formă diferenţa de 25 milioane de lei vechi până la 30 cât i se cuveneau. Dar aparatul îi înmână cardul şi o chitanţă pe care scria negru pe alb: „restul de bani vi se va restitui numai când veţi face dovada că îi meritaţi. Mulţumim!” Din nou, de data asta cu înverşunare, introduse cardul în bancomat şi repetă operaţiunile necesare pentru restituirea diferenţei de bani. Aşteptă cu sufletul la gură, sprijinindu-se când pe un picior când pe altul, până ce i se restiui cardul însoţit de o chitanţă pe care scria în engleză: „Please, be a gentleman! Thank you!”
Între timp se făcu coadă cu cei care doreau să folosească bancomatul. „Ce, ai de gând să tot introduci cardul până ieşi la pensie?” se răsti la el din toţi plămânii un ins din şirul acela de cetăţeni. Furios, deschise uşa biroului punctului de lucru al Raiffeisen Bank-ului local şi i se adresă funcţionarei băncii cu nervii întinşi la maximum: „Ce scrie aici?” Funcţionara, calmă, îi traduse textul: „Vă rog să fiţi un gentleman. Vă mulţumim!” Şi când auzi cele scrise – rotunjite de buzele roşii, perfect conturate, izbucni: „Să vă fie ruşine!… Şi-mi mai luaţi şi ditamai comisionul cu operaţiunile voastre. De-acum voi merge la altă bancă!” Şi ieşi trântind uşa mai să o smulgă din ţâţâni. La bancomatul BRD-ului, aflat în apropiere, după ce introduse cardul în aparat şi execută operaţiunile cerute apăsând tastele, primi următorul răspuns pe chitanţă: „Pour nous vous n’existez pas!” Intră în biroul punctului de lucru local al băncii şi o rugă, cu ochii aproape să lăcrimeze: „Vă rog, asta ce mai înseamnă?” Şi îi înmână chitanţa casieriţei care, amabilă, după ce o citi, îi spuse privindu-l pe deasupra ochelarilor cu rame aurii: „Pentru noi nu existaţi!” Şi luând o poziţie din care se putea uşor trage concluzia că era sinceră i se adresă: „Ne pare tare rău!” În fine, încercă şi la bancomatul BCR-ului din Posomorâta, unde primi următorul răspuns în limba rusă: „Pe ce lume sunteţi?” Atunci, regretă că în această localitate de provincie nu se afla şi un bancomat al Băncii Transilvania care sigur nu şi-ar fi bătut joc de el, ca acelea de până acum. Dezamăgit, furios şi în culmea disperării, i se păru că cele patruzeci de scări, pe scurtătură, până în drumul dinspre casă, sunt numai două, Şi repede deschise poarta locuinţei sale impunătoare şi somptuoase, aterizând direct în sufragerie. „Floareo, unde eşti?” Simţi nevoia să-şi pună capul în poala ei şi să plângă. Dar neprimind niciun răspuns trecu la faza de om revoltat: „Fir-ar să fie!… Pe unde o fi umblând şi asta?” Intră în baie, se spălă cu apă rece pe faţă şi se privi adânc în oglindă. Stupoare. Chipul lui era calm şi gura lui din oglindă începu să-i vorbească rar şi apăsat: „Ştiam că odată şi-odată o să ajungi la mine. Acum e momentul să conştientizezi „aventurile“ şi păcatele tale, să te căieşti şi să ceri în genunchi îndurare! Ştii foarte bine tot ce-ai făcut în ultima vreme. S-o luăm în ordine: cu directorul nu te-ai împact deloc, ba, dimpotrivă! Colegul tău, care te apăra de şeful acela foarte exigent, ţi-a fost de neînghiţit; te-ai înhăitat cu specimenul ăla care a lăsat oraşul în halul în care este, îmbătând oamenii cu apă rece despre marile realizări pe care le-ar fi avut în plan. Imbecilule! Scuză-mă că sunt dur – dar trebuie să te trezeşti odată! I-ai îndeplinit toate „poftele“. Punându-te şef peste toate sectoarele din instituţie, a profitat din plin de avamtajeşe pe care ţi le-a creat. La „Centrul de Excelenţă” te duci dimineaţa, descui şi te mai duci seara când încui. Nu de-aici eşti plătit? Unde sunt oare banii francezilor înfrăţiţi cu Posomorâta? În ce investiţii? La aceste întrebări, sufletul meu, ar trebui nopţi de-a rândul să stai treaz şi să cauţi răspunsul. Ăsta eşti! Nu uita că „ai luptat“ pentru cultura Posomorâtei. Tot ceea ce făceau bun unii scriitori şi poeţi de talie în literatura română a rămas acum amintire. În toate cele opt ore de serviciu te învârţi ca un titirez în jurul „axei“ tale şi uneori te mai duci să te spovedeşti la personajul providenţial ce te-a făcut ceea ce ai ajuns acum. Dar nu e numai vina lui, ci şi a aluatului din care ţi-ai plămădit „fiinţa“ actuală, minut cu minut, ceas de ceas, zi de zi, an de an, decenii de-a rândul. Başca Iosefina. Tu eşti la serviciu ca şi cum eşti pe-acasă. Păi, vrei un salariu de zeci de milioane de lei vechi? Dar pentru ce?!?! Are dreptate „coate goale” când te trage zdravăn de urechi. Ar trebui să-i săruţi mâna că îţi vrea binele, ipocritule! Eşti încă unul din sutele de mii care tăiaţi frunzele toamnei la toţi câinii maidanezi. Eşti…
– Dar taci odată! Se răsti. Mai bine spune-mi ce să fac?
„Să te împaci cu mine care sunt deopotrivă şi eu şi tu. Şi să te duci la primar ca un nou angajat de tip nou şi să te implici cerându-i să-ţi se dea cu adevărat ceva de muncit. Sau, dacă nu ai curaj pentru aşa ceva, dă-ţi demisia ca să ne împăcăm amândoi! În acea clipă însă nu-şi mai văzu chipul în oglindă, din moment ce căzu în genunchi: „Jur că din clipa asta îţi voi asculta sfatul… Dar numai eu ştiu cât sufăr pentru că din clipa asta risc să-mi piară neamul! (PAMFLET)

You may also like...

Leave a Reply